Un controversat însemn păgân

dominând lăcaşurile noastre creştine de cult:

Crucea cu semilună

*

Este ştiut faptul că pe exterioarele unora dintre lăcaşurile creştine de cult - probabil că din necesităţi legate de vechi sisteme de învăţământ cu caracter enciclopedic - s-a admis de către biserică pictarea unor scene cu subiect laic, cum erau cele privitoare la înţelepţii antichităţii clasice, or alte scene ancorate în istoria contemporană cum ar fi "Căderea Constantinopolului"...

Există însă şi alte simboluri, care nu au fost încă identificate şi - deci - nici lămurite.
Unul dintre ele, până acum nici măcar pus în discuţie, ar fi semiluna aşezată sub cruce, însemn străjuind ici-colo - nu se ştie de ce, nu se ştie de când, nu se ştie de către cine - turlele multora dintre lăcaşurile noastre creştine, sau ale clopotniţelor de pe la noi.

Silviu N. Dragomir

  Deoarece ne apare extrem de interesant faptul că înţelesul respectivului însemn nu a ridicat vreodată probleme, el - simbolul semilunei aşezate la baza crucii - va trebui să recunoaştem că a fost în mod tacit atribuit şi acceptat, e drept că fără nici un temei, acelei perioade de timp în care suzeranitatea turcă asupra Principatelor Române se presupune că ar fi impus simbolistica respectivă, considerată deci de provenienţă mahomedană; iar asta spre a sublinia tolerarea lăcaşurilor creştine din ţări aflate sub oblăduirea Semilunei, a Sublimei Porţi. În realitate, nu poate fi vorba de aşa ceva, fiindcă - prin vechi tratate, numite hatişerifuri sau capitulaţii - turcilor nu li se permitea de către români nici un fel de imixtiune în ceea ce priveşte lăcaşurile noastre de cult. În schimb, constatăm cu oarece uimire că simbolul de îngemănare a Soarelui cu Luna ar fi posibil să fie chiar cu mult mai vechi, fiind folosit încă din protoistorie în primul rând sub diverse forme stilizate de "Soare şi Lună", cu o frecventă utilizare pe ţesăturile şi crestăturile populare, dar cu precădere pe crucile-lespezi mortuare.

  Astfel, apar în mod pregnant acele semnificaţii ancestrale ale Soarelui-lumină, redate în mod cert sub forma crucii; până ce, cu timpul, ele au început să fie părăsite de către păgânismul devenit relict - asta prin secolele II-III -, printr-o monopolizare a lor, înceată dar sigură, de către creştinismul aflat în plină ascensiune. Noua religie îşi încheie, prin secolul al VI-lea, ciclul de acaparare a acestei vechi simbolistici păgâne, devenită prin sincretism simbolul său suprem: Crucea creştină. Curios apare însă faptul că noua religie dominantă, creştinismul, atunci când a preluat din vechiul păgânism simbolul Soarelui, al luminii, şi deci al vieţii, pentru ca să-l asimileze crucii suplicatorii, l-a preluat cel mai adesea integral, laolaltă cu semnul semilunii, deci combinat cu acela al nopţii, al tenebrelor, al teluricului -, iar asta (atenţie, vom reve-ni!) mai ales în cazul unor amplasări dominatorii: turle de biserici sau de clopotniţe.

Simple impresii de moment

   Căutând de-a lungul anilor semnificaţiile semilunii amplasate la baza crucilor de pe cupolele lăcaşurilor creştine de cult, am ajuns din aproape în aproape la impresia certă că justificarea acestui simbol emblematic, realizat prin ingemănarea însemnelor celor doi aştri capitali, s-a păstrat într-un mod automat prin acel mimetism de breaslă al constructorilor de monumente, fapt constatat şi cu alte prilejuri când, de asemenea, se reproduc unele însemne doar pentru faptul că ele erau copiate întocmai imaginilor "moştenite din bătrâni". Iar asta, fără a se mai analiza adevărata motivaţie de bază -, în general pierdută pe parcursul vicisitudinilor istoriei. Cât priveşte cea de a doua justi-ficare a utilizării semnului de semilună mahomedană ca protejând crucea, cu siguran-ţă că avem  de-a face cu o simplă susţinere superficială, de formă, o simplă găselniţă de factură cultică, în lipsa unor justificări de fond, la care accesul este ceva mai dificil.

  Dealtfel, în sensul celor susţinute de noi, se afla în trecutul imediat chiar situaţia vechilor cruci cu semilună de pe Mănăstirea Cozia, care acum se pare că ar fi fost re-amplasate pe biserica "Bolniţa", aparţinând aceluiaş lăcaş. Este cunoscut de către specialişti faptul că printre singurele piese originale ale acestei mănăstiri, care rămă-seseră intacte încă de pe timpul lui Mircea cel Bătrân, deoarece făceau parte din prima ctitorie, se număra şi Crucea cu semilună, veritabil însemn domnesc. Or, acel voie-vod a rămas în mod permanent independent faţă de Poarta Otomană; astfel că nu pu-tem nicicum să ne închipuim că el ar fi admis ca, pe principala sa ctitorie, destinată încă de atunci ca mausoleu dinastic - să troneze însemnul duşmanilor săi: Semiluna!

  Tot în sprijinul teoriei că semiluna de la baza crucii nu are nimic de-a face cu simbolul mahomedanismului ar fi şi constatarea că pe Monumentul Independenţei de la Brăila, înălţat pentru cinstirea eroilor români căzuţi împotriva turcilor la 1877, străjuieşte o cruce având la bază... semiluna! Ar fi extrem de greu să admitem că eroii noştri căzuţi în lupta împotriva Semilunei să se odihnească sub însuşi însemnul mahomedanismului! Se pare că avem şi aici de-a face cu acel mimetism de breaslă, deja constatat cu alte prilejuri. Dacă nu cumva, în acest din urmă caz, ar fi posibilă o a treia interpretare a simbolisticii Crucea cu semilună, ca reprezentând triumful crucii asupra semilunii. Cât priveşte o ultimă găselniţă de moment, aceea că la baza crucii ar sta o ancoră iar nu o semilună (v. Ştefan Borbély), ea este de-a dreptul hilară, semnul ancorei neavând nici o tangenţă cu paleofolclorul sau măcar cu folclorul românesc.

Puţină arheologie biblică

  Căutând şi anumite surse credibile în foarte puţin cunoscuta arheologie biblică, mai ales la uitaţii Isidor de Onciul şi Hieronim Buţureanu, am găsit cu surprindere surse certe care atestă că simbolul Soarelui şi al Lunii, ca aştri îngemănaţi, pare să parvină în simbolistică înainte chiar de timpii biblici. Isidor de Onciul, protopresbiter din Arhidieceza Bucovinei, în al său "Manual de arheologie biblică" (Cernăuţi - 1884), scrie la pagina 529 următoarele: "După cât se poate înţelege din Sf. Scriptură chipul lui Baal era... Soarele (căldură, fierbinţeală, lumină ş.a.), reprezentat prin două coloane sau pietre conice... Zâna principală a Canaaniţilor, de o seamă cu Baal, era Astarteea sau Aşera, căci amândouă denumirile astea înseamnă una şi aceeaşi zeitate, care se onora ca principiu femenin al naturii şi se adora în lumina şi înrâurirea Lunii asupra vieţii pământene. Zâna aceasta se considera ca soţie a lui Baal... În Sf. Scriptură se aminteşte că Astarteea Sidonică era zâna fenicienilor vechi... ".

  Apare deci, ca fapt notoriu, că, în vechime, simbolul vieţii era reprezentat de îngemănarea Soare şi Lună, simbol care mereu izbândea asupra altor forme de zeităţi. Biblia nu face economie în a arăta permanenta luptă dintre credinţa veche şi cea nouă, dintre simbolistica veche şi cea nouă. Chiar regele Solomon a fost unul dintre cei care au dat permisivitate acestor simboluri din vechime, fiind urmat de Manase, dar şi de către alţii care le-au reinstalat fie şi măcar temporar, mereu şi mereu, exasperant, ajungând - sporadic, e drept - până chiar şi pe templul sfânt al monoteismului din Ierusalim! Cât despre faptul că asemenea credinţe erau cvasi-universale, parvenind destul de simplu şi uşor până la geto-daci (dacă nu cumva invers!) nu are rost să insistăm prea mult, deoarece se ştie că şi fenicienii erau, în fapt, vechi populaţii rupte din marele trunchi al tracilor, triburi ce au roit mereu cu turmele lor către Miază-Zi, în căutarea acelui El-Dorado sudic -, tărâmuri de vis ale averilor nemăsurate şi ale caldului veşnic...

  În ceea ce priveşte reprezentarea simbolului unificat al Crucii cu semilună, Soare şi Lună, suntem siguri că acesta a avut unele evoluţii în timp şi spaţiu. Astfel, tot Onciul ne citează din Biblie: "Chipurile acelea însă se pare că erau numai stâlpi de lemn... subliniind apoi că Moise demândă (ceru) evreilor ca [odată] ajunşi în Canaan să taie stâlpii Astarteei de pe munţi şi coline...". Deci de pe locurile dominante, pe care şi astăzi sunt amplasate - printr-o aceeaşi tradiţie - lăcaşurile de cult creştine (!).

  Dar, o astfel de evoluţie a simbolisticii, aflată ceva mai la îndemână, o întâlnim şi în heraldica medievalistică românească. Anume, bourul care ţinea între coarnele sale Soarele şi Luna, deci Puterea şi Viaţa, apare ceva mai târziu fără Luna reprezentată prin semilună; ea, semiluna, fiind substituită prin însăşi coarnele bourului!

Crucea - simbol al Soarelui 

  După cele expuse până acum destul de succint, rămâne să vedem trecerea de la Soarele zoomorf la acel Soare stilizat sub formă de cruce, simbol devenit ulterior creştin. Mai întâi însă, ar trebui să amintim că şi alte simboluri, cu certitudine păgâne, au fost la rându-le preluate de către creştini încă din plin păgânism.

  În picturile vechi, Iisus Hristos este arătat tânăr şi înveşmântat în pallium. În primele sale reprezentări, el ţinea în mână un beţigaş, simbolizând acea nuia sau baghetă pe care, în antichitate, o purtau doar vrăjitorii. De asemenea, substituirea Învăţătorului prin simbolul pâinii şi al vinului, face şi ea o certă aluzie la euharistie şi la banchetele liturgice - acele simpozioane din vechile timpuri antebiblice.

  Romulus Vulcănescu (v. Mitologie română, pp. 367) a dedicat întregul capitol Soarele Sfânt cultului solar practicat de strămoşii noştri geto-daci. El a aratat că simbolul solar complex este redat în păgânism sub forma roţii prezentată sub cele două aspecte ale sale: roata realizată dintr-un cerc având o cruce înscrisă (crucea în fond ar fi tot un simbol solar - precizare ce îi aparţine autorului respectiv) şi roata realizată dintr-un cerc cu o cruce excrisă, caz în care crucea depăşeşte perimetrul cercului. Ultimul însemn ar fi tocmai acea cruce dacică, reprezentată şi azi în mod curent pe troiţele maramureşene. Dar nu numai.

  Considerăm pentru cazul nostru ca fiind suficiente aceste referiri la cruce ca la un simbol păgân al Soarelui.

Crucea - simbol al creştinismului

  Pentru a ne clarifica fără dubii această problemă, trebuie neapărat să cunoaştem două lucruri de ordin principal.

  În primul rând, să ştim că simbolurile creştinismului primitiv au fost cu totul altele, în afara crucii. Astfel amintim peştele sau delfinul, ca "simboluri ale apei, şi al tuturor puterilor fireşti vivificatoare, ce în climaturile calde se mijlocesc prin apă" (v. Isidor de Onciul). Cabalistica vine şi ea să justifice însemnul de peşte ca fiind însemn creştin, susţinând că însăşi prescurtarea din limba greacă: "Iesous CHristos Theou HYousSotter, ar duce la acel "ICHTHYS" ce înseamnă peşte (v. Dan Toma Dulciu). Urmează porumbelul, cu multiple semnificaţii în Vechiul Testament, apoi simbolul mielului pascal, ca şi al bunului păstor, atât în Vechiul cât şi în Noul Testament. Crucea, apare mult mai târziu, iar pentru prima oară ca simbol preluat de la orfici -, dar sub forma unei cruci având câte un peşte legat de fiecare dintre braţele sale. Se constată şi o redare a semnului crucii sub forma ei actuală, simplă, dar asta aproape întâmplător în primele secole ale erei noastre.

  În al doilea rând, trebuie să ştim că lăcaşurile de cult creştine - în afara celor din  subterane, peşteri sau a celor din locurile ascunse prin păduri - au început să fie ridicate cu respectiva destinaţie specială abia prin secolul al treilea. Cât despre sim-bolul crucii, sub forma pe care o cunoaştem astăzi, el este amintit pentru prima oară în scrisoarea Sfântului Nil, din secolul al patrulea, primul care-i conferă însemnului respectiv un oarecare preţ. Unele reguli în ceea ce priveşte crucea ca simbol al creştinismului apar doar din anul 787, când, la cel de al doilea sinod de la Niceea, Tarasius a instituit îndrumări stricte pentru decorarea bisericilor creştine. Atunci, la 24 septembrie al anului 787, începe să se admită ca, în cinstea Crucii şi a Evangheliei, să se poată arde miresme, sau să se aprindă lumânări. Deci abia la acel sinod - al şaptelea - crucea este recunoscută ca unul dintre principalele simboluri creştine. Iar punerea în practică a dogmelor stabilite la Niceea nu s-a produs imediat, ci abia ulterior, atunci când, prin secolul al VIII-lea, altarul bisericii Sfintei Sofia de la Salonic a fost decorat cu prima arătare a semnului crucii, pictată pe bolta cilindrică - într-un cerc de aur pe un fond  argintiu (v. Nicodim - Biblia ilustrată). Şi o remarcă specială: prima arătare a semnului crucii ca principal simbol creştin s-a făcut chiar la acel Salonic aflat în inima celor trei "ţări" locuite de aromâni, numite tot... Valahii.

  Luând în considerare cele expuse mai sus, ar rezulta destul de pregnant că simbolul semilunei îngemănate crucii - aflat pe majoritatea bisericilor, mănăstirilor şi schiturilor noastre - nu s-ar înscrie în practicile creştine, ci ar fi de o pură sorginte păgână, tracică, aşa cum în mod pregnant rezultă şi din paleofolclor; el ne fiind justificat nici de arheologia biblică, nici de sfânta tradiţie, precum nici de canoane.

  Rămâne ca viitoare cercetări făcute în zonele ortodoxismului balcanic, ori caucazian, să confirme sau să infirme dacă şi respectivii creştini din zonele meditera-neene au păstrat - fie chiar şi sporadic - simbolul crucii cu semilună, sau doar zonele românismului mai pot fi considerate drept ultime şi pure nişe ale paleofolclorului. 

  În ceea ce priveşte preluarea de către slavi a simbolului Crucea cu semilună, ea poate fi cu totul întâmplătoare, prin nimic relevantă, deoarece creştinarea acestora s-a realizat nu prin tradiţie sau apostolat - ca la noi - ci printr-un simplu act de voinţă administrativă. Cât priveşte Crucea cu semilună de pe mănăstirea armenească Zamca, din Suceava, nu este nici ea relevantă, putând fi doar un rezultat al unei simple contaminări involuntare, rezonante, de simboluri; în plus, se pare că lăcaşul ar fi fost cumpărat de comunitatea armeană de la ortodocşi. Căutările ar trebui îndreptate spre acele zone de mari tradiţii ale Asiei Mici.

"Crucea cu semilună" şi paleofolclorul

  Întregul mecanism al colindatului, în interiorul căruia apare adeseori şi reprezentarea crucii cu semilună, deci al Soarelui cu Lună, funcţionează - ne spune Traian Herseni (Forme străvechi de cultură poporană românească, Dacia, Cluj, 1977, pp 242) - pe baza transferului de valori reale, în cele virtuale dintre lumea profană şi lumea sacră. Cadrul, ca în multe alte cazuri, poate fi el aparent creştin (v. crucea), dar esenţa, sorgintea sa, cu siguranţă nu poate fi decât păgână.

  În colindele populare - care trebuiesc citite nu doar în ceea ce spun, ci şi în ceea ce  presupun - iar asta din cauza utilizării acelui limbaj metaforic propriu, vine la un moment dat vorba de "Bătrânul Crăciun", personaj rămas din acel "Illo tempore", adică din timpii sacrali, omogeni, întotdeauna egali doar cu ei înşişi -, sau din afara oricărei temporalităţi. Ei bine, acest personaj esenţial a fost alungat şi pus la index de către realismul socialist, din cauză că venea de mult prea departe - fiind o adevărată divinitate cosmogonică primordială -, deci o primejdie pentru Omul Nou, Omul Socialist. Acel Moş Crăciun, sau ceea ce a mai rămas din el, a fost mai întâi convertit la creştinism, pentru ca apoi să fie transformat într-un impersonal Moş Gerilă; dar el, ca reprezentare iconografică, întotdeauna în folclor ne-a apărut înveşmântat în haine sacrale, care ne dezvăluie simboluri cosmice de la facerea lumii:

"Căci vouă v-am nimerit

Buni colindători,

Printre ei şi Moş Crăciun.

Dacă voi nu-mi credeţi,

Ieşiţi afară şi-l vedeţi:

Frumos mi-este-mpodobit

C-un veşmânt nemohorât,

Larg mi-e-ntins peste Pământ

Jur prejurul trupului

Scris Cerul cu Stelele

Şi câmpul cu florile.

Cam din spate şi din piept

Scrisă-i Luna cu Soarele,

Cam pe-ai lui doi umeri

Joacă doi Luceferi".

(C. Brăiloiu şi colab., Folclor din Dobrogea, 1978, pag. 5)

  Nu avem la îndemână prea multe variante în ceea ce priveşte felul în care pe mantia bătrânului Crăciun "Scrisă-i Luna cu Soarele", dar suntem obligaţi să ne închipuim această scriere întocmai celei obişnuite dintotdeauna; deoarece cunoaştem ceea ce înţelege ţăranul român prin scriere şi citire. De exemplu vulpea îşi scrie urmele pe zăpadă, iar vânătorul le citeşte. Scriere = desen. După cum tot astfel ne putem reprezenta şi următoarea altă de-scriere:

"Frumos Cer s-a-mpodobit

Tot cu stele mărunţele.

Printre cele mai mărele

Luce Luna cu lumina

Şi Soarele cu căldura".

(C. Mohanu, Fântâna Dorului, 1975, pag. 13)

  Dar, des-cifrarea de-scrierii în-semnului Crucea cu semilună mai poate fi făcută nu numai din mitologia populară, ci şi în vechile ţesături sau în pietrele cimitirelor; ceea ce face să i se observe apartenenţa la însăşi spiritualitatea românească, la felul în care vieţuitorii acestor locuri au văzut şi au intuit încă din stră-vechime universul, în nesfârşita lui complexitate.

  Deci, respectivul în-semn, dincolo de aspectul exterior pe care unii l-ar putea asocia în mod eronat mahomedanismului - în ipostazele doi şi trei - încă mai păstrează o esenţă ascunsă, latentă, de o nebănuită adâncime simbolică pe care o cercetare mai adâncă a folclorului ar putea-o readuce la lumină printr-o complexă călătorie prin lumea mitică a culturii populare româneşti. Ar fi prima ipostază, pe care o susţin. Iar asta, deoarece satul nostru - cu funcţia sa proprie, de reală nişă paleofolclorică - încă  mai poate depune mărturii certe şi veridice în acest sens.

Sora Soarelui

  Însemnul Crucii cu semilună prezintă şi unele contradicţii ce fac din el o asociere deseori enigmatică, uneori poate mai greu de acceptat.

  Sora Soarelui, reprezentată foarte adesea prin cunoscuta semi-lună, ne apare mai întotdeauna ca o fecioară de excepţie, mereu peţită, dar aproape niciodată obţinută. Tache Papahagi mai remarca în colinde şi rolul ei de "judecător al florilor", ceea ce poate s-ar datora înrudirii legendare cu Soarele, deci cu lumina. Tot Sora Soarelui este numită alteori şi "ursitoarea fetelor", concepută ca simbol al purităţii şi neîntinării; adeseori apărând şi ca epitet al Ilenei Cosânzene, celălalt prototip literar al fecioarei de excepţie.

  Dar, cel mai adesea, Sora Soarelui poate fi regăsită în cea mai comună dintre ipostazele abordate în mituri: ea este peţită de fratele său, însuşi Soarele. Căci, să nu uităm, Sora Soarelui, reprezentată prin acel în-semn al semilunei, este însăşi Luna!

  Cunoaştem cu toţii setul de balade şi legende Soarele şi Luna. Ceea ce în plan uman nu are absolut nici un sens, deoarece fratele nu-şi poate iubi sora, în plus mai luându-o şi în căsătorie - iar asta deoarece s-ar încălca grav aspra interdicţie a incestului -, în plan cosmic, prin însăşi condiţia lor astrală, de corpuri cereşti veşnic separate, am putea vorbi totuşi de un soi de uniune a acestor aştri primordiali, chiar prin însăşi respectiva "fugă unul după celălalt".

  Prin respectiva ingenioasă soluţie, a mutării jocului contradicţiilor din societatea umană în aceea al contrariilor din natură, avem o rezolvare pe plan astral a proble-melor pe care planul social nu le-ar putea nici admite şi nicidecum tolera. Într-un asemenea caz, emblematicul simbol al Crucii cu semilună ar deveni chiar foarte semnificativ, minunându-ne cum de a fost posibil ca el să rămână atât timp în nici un fel luat în considerare.

În loc de concluzii

  Simbolul pus în discuţie, Crucea cu semilună, pare să se înscrie printre misterele firii, deoarece el simbolizează prin realizarea lui un spectacol cosmic ce corespunde pregnant momentului în care gândirea mitică era cu mult mai atentă şi mai conştientă în ceea ce priveşte procesele şi mecanismele de reglare a sistemelor sociale, în special cu privire la interdicţii. Numai astfel s-au născut miturile etiologice: acele mituri în care fenomenele naturii sunt explicate ca derivând din întâmplări comune survenite între oameni.

  Şi acum, iată-ne la sfârşitul unui excurs plin de controverse care, din păcate, nu a prea condus nicăieri. Fiindcă cine oare poate aborda şi epuiza toate aspectele şi explicaţiile simbolice ale unui simplu - dar foarte incitant - însemn, presupus magic, prin acea îngemănare ireconciliabilă a contrariilor: El-Ea, Soarele şi Luna, Lumina cu Întunericul, Celestul şi Teluricul, Binele cu Răul.

  Cine oare poate pretinde că a înţeles totul, că poate explica exhaustiv fiece amă-nunt sau posibilitate; şi cine oare ar reuşi ca, în final, să îndepărteze derutanta zgură depusă implacabil de-a lungul timpurilor peste ancestralele simboluri mitice - simple, dar mereu controversate - pentru ca dintr-o lume situată în nebuloasa şi nepătrunsa sferă a magicului să i se releve purul adevăr?

Simbolul "Crucii cu semilună"

poate fi văzut pe cele mai

importante lăcaşuri de cult,

începând chiar cu Patriarhia,

urmând cu Episcopiile (v.) şi

până la cele mai umile lăcaşuri

 săteşti, astfel cum am întâlnit

la bisericuţa din Vulcana

Biserica "Bolniţa" de la Cozia - care a fost

 multă vreme părăsită, fără acoperişuri şi, deci,

fără cruci -, se pare că s-ar fi căpătat la marea

restaurare a mănăstirii cu crucile originale,

foste ale acesteia. Cruci cu semilună (deosebit

de fastuoase pentru o biată biserică a unei

bolniţe oarecare) dar pline de semnificaţi:

Suliţe şi Buzdugane -, ca însemne ale puterii

- Fotografie realizată prin anul 1895 -

Biserica Mănăstirii Negru Vodă, poartă

- ca mai toate mănăstirile noastre -

cruci cu semilună pe turle. Apare destul

de vizibil că cele două cruci au fost făcute

- la, probabil, un mare interval de timp -,

în maniere total diferite: prima avansează

Soarele-zoomorf, în timp ce a doua redă

Soarele-figurativ, ancestral, preluat aici ca

semn plurifigurativ al crucii suplicatorii.

A doua cruce are semiluna doar sugerată.

Am găsit cruci cu semilună la Karlovy-

Vary şi Varşovia, în Nord, şi Catedrala

Blagoveşteniei din Moscova, la Răsărit.

Silviu N. Dragomir

Str. Ghiocei, nr. 26

Bucureşti, Sect. 2

Tel. 619.21.60

O sursă a protoistoriei poporului român:

Iliada

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele,

elogiul vechii lumii trace. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o

aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi -,

în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt, devenind

- încet dar sigur -, un prim etalon al antichităţii clasice.

  Tracii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, persistând în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca aproape imediat să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migraţiuni devastatoare. Însă – asta o vom vedea de îndată! –, nu fusese dintotdeauna aşa.

 Subiectul epopeei Iliada

  Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, ne este dezvăluit de poet odată cu obişnuita invocare a Muzelor, chiar din primul său cânt şi primele sale versuri:

“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...” 

(Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)

  Este vorba, aşadar, de tracul Ahile, personaj localizat spaţial spre Gurile Istrului.

  Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele de sub zidurile trace ale Troiei.

 Cine au fost, în fapt, tracii?

  Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desă-vârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al strălucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specificarea unei sorginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când tatăl său a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.

  Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat sorginte a tuturor obârşiilor.

  Ahile, cel-iute-de-picior, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac, atestat fiind – aşa cum am mai spus - ca având sorgintea spre gurile Istrului, acolo unde tatăl său, Peleu, era rege. Şi, deloc întâmplător, poetul poeţilor îi descrie pe traci abia în al zecelea cânt al cărţii sale, tocmai în scopul vădit de a le asigura o apariţie cu totul strălucitoare –, ceea ce nu ar fi reuşit prin înşiruirea comună de la începuturile povestirii. Este vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi tracă, reprezentau vechile civilizaţii ale timpurilor eroice; cu un plus evident pentru tracii care-i erau contemporani. Din cartea elenis-mului, Iliada, mai aflăm cum îi vedeau grecii pe aceşti traci:

“Tracii, veniţi de curând, se află la marginea oastei;

Resos li-i Domnul, odrasla lui Eioneu, şi-i acolo.

Caii văzutu-i-am eu, n-au seamă de mari şi de mândri,

Albi ca zăpada sunt ei şi la fugă sunt repezi ca vântul.

Şi ferecat îi e carul cu aur şi argint, şi mai are

Arme grozave de aur ce par la vedere-o minune.

Dânsul cu ele a venit. Parcă nici nu se cade pe lume

Oamenii arme de aceste să poarte, ci numai zeii...” 

(C. X / v. 420-427)

  Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată concomitent şi în mod paralel pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicicum vorba de o în-fruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.

 Războiul troian s-a desfăşurat

spre amurgul protoistoriei

  Grecii revendică inutil şi posesiv războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca un popor bine determi-nat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni (v. dory = lance) care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceleaşi zone boreale, au început să năvălească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, un nume generic cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai. S-a mai admis că, în principiu, dorienii au apărut pe scena istoriei la circa o sută de ani după căderea Troiei, deci cam în secolul al XII-lea î.H. Prin urmare, în vremurile desfăşurării epopeei Iliada, nu existau greci, iar istoria încă nici măcar nu începuse.

  Ne aflăm, temporal, într-o perioadă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei. Fierul e pomenit în Iliada doar de câteva ori şi numai episodic:

“Prin cheutorile platoşei vârful de fier se prelinse”

(C. IV / v. 121, 131 şi 475; C. VII / v. 137)

  Treapta de dezvoltare a eroilor homerici corespundea, desigur, şi cu aceea a strămoşilor noştri geto-daci, cu toţii fiind direct participanţi la conflict.

  Bunurile erau încă stăpânite în comun (v. orânduirea gentilică) -, dar se întrevede naşterea proprietăţii private (cu o împărţire pe clase) prin cedarea de surplusuri către acei bărbaţi ai obştii care aduceau unele deosebit de mari servicii comunităţii. Asta ar rezulta şi din discursul marelui Ahile, care se opune ca bazileul atrid Agamemnon să mai fie răsplătit şi în plus –, faţă de ceea ce deja primise de la comunitatea obştească:

(C. I  / v. 119-122)  “... Atride,

Cel mai slăvit între oameni şi mai ahtiat după avere,

Cum şi de unde să-ţi deie bărbaţii ahei o răsplată?

Bunuri prea multe de-a obştii noi nu ştim păstrate niciunde” 

  Chiar dacă perioada războiului Troian rămâne în continuare destul de controversa-tă, s-a ajuns totuşi la un oarecare consens asupra unui interval destul de precis în situ-area conflictului, anume: răstimpul cuprins între secolele al XII-lea şi al XIV-lea î.H.

Protagoniştii războiului troian

au fost, în realitate... traci!

  Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, consi-derată ca un prim obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de tracii numiţi dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis tracic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pasto-rală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de pământurile bogate. Şi chiar de nu erau traci-traci, aheii îşi făcuseră desigur un minim stagiu migrator în Tracia.

  Iliada ne înşiruie, printre luptători, pe tracii care participau la marea confruntare:

-Din partea aheilor, traci sunt mirmidonii -, apoi, mai greu de identificat, alte seminţii:

“Din Eubeea suflând a mânie abanţii, din Halchis

Şi din Eretria, din Histiea cea darnică-n struguri,

Şi din Cherint de la ţărm, din nalta cetate Dionul,

Şi din oraşul Carist şi locuitori din Stire –

Fură conduşi de-a lui Ares ortac Elefenor, feciorul

Lui Halcodonte, mai marele abanţilor tari de virtute.

Iuţi şi cu pletele-n spate dau zor după dânsul abanţii

Plini de războinic avânt şi cu suliţi de frasin întinse,

Gata să dea în duşmani şi platoşa să le sfâşie”

(C. II / v. 530-539; C. II / v. 770)

-Din partea Troiei, traci sunt toţi luptătorii lui Rhesos – amintiţi deja –, dar şi ceilalţi:

“Oaste mai mare, mai vajnică n-am pomenit eu ca asta...”

Peste troieni era Domn al lui Priam fecior, încoifatul

Hector, oşteanul măreţ. Sub el oştiră bărbaţii

Cei mai viteji şi mai mulţi şi gata la luptă din suliţi.

Iar pe dardani îi ducea căpitanul războinic Eneas,

Al lui Anhise fecior şi al dalbei zeiţe Afrodita”

(C. II / v. 791; C. II / v. 808-812)

 Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece “afacere” între aceiaşi traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soţia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din multele lor averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fu-seseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia. Un act de piraterie ce ajunsese, ca şi azi, la nivel statal...

  Cel puţin, aşa rezultă din acuzele războinicului trac Ahile aduse lui Agamemnon:

“Nu de necaz pe troieni am venit eu cu armia-ncoace,

Spre a mă bate pe-aici, doar nu mi-s troienii de vină;

Nu mi-au răpit ei cirezi, nici bunuri cumva de-ale mele

Nu mi-au stricat ei, nici roadele-n ţara bărbaţilor Ftia

Cea cu pământ roditor, că la mijloc sunt stavile multe,

Munţii cu umbre pe văi şi marea cu clocot de valuri;

Ci ne-am luat după tine, sfruntate, ca tu să te bucuri,

Că răzbunăm pe troieni noi, pe fratele tău şi pe tine,

Cel făr-de-obraz....”  (C. I / v. 150-158)

 Iliada – veritabilă Capsulă a timpului

  Grecii au refuzat să recunoască preluările făcute de la vechile populaţii meditera-neene, băştinaşe, în ciuda faptului că arheologii – şi în primul rând Arthur Evans – au arătat că acel coif al lui Hector, descris de Homer, apare întocmai pe o cupă de metal din Creta. Dar şi scutul lui Aias, ori arcul lui Pandaros, au putut fi identificate pe vasele descoperite la Hagia Triada. Ei bine, aceeaşi greci, au recunoscut dintotdeauna preluarea de la popoarele trace, vecinele lor de la nord, atât a poeziei, cât şi a muzicii.

  Asemenea atitudini, uneori inexplicabile, pot fi însă cu uşurinţă trecute cu vederea dacă luăm în considerare că, tot grecii, au căutat permanent să păstreze pentru viitori-me bunurile morale şi materiale la care a ajuns civilizaţia lor –, întocmai ca într-o ve-ritabilă capsulă a timpului. Ca, după circa trei milenii, culmea, românii să repete per-formanţa printr-o aceeaşi tendinţă (v. Să fie oare Voroneţul o “capsulă a timpului?”, capitol din cartea Enigme în jurul nostru, a. 1998, de Silviu N. Dragomir).

  Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai unui tablou veridic al unei lungi epoci. Acest tablou-poem ne apare ca o îmbinare măiestrit ticluită, un veritabil testament în care se poate întrezări permanenta grijă de a lăsa posterităţii învăţămin-tele şi experianţele de veacuri ale unei civilizaţii care a preluat de la alţii, dar a şi adăugat de la sine, un sumum de lucruri şi fapte ce merită consemnate peste veacuri.

  În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăriri. Protoistorice, aş zice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra doar o singură carte: Iliada.

Modalităţi comune tracilor şi românilor

pentru a ieşi din crize militare

  În primul rând, va trebui să observăm – peste mii de ani – un acelaşi mod de a se căuta depăşirea unor mari şi catastrofale conflagraţii militare.

  Astfel, ajunsă aproape de pieire din cauza prea multor pierderi, armata coaliţiei ahee nu mai vede nici o posibilitate să iasă din criza militară în care se zbătea de nouă ani, în afară doar de a apela, în ultimă instanţă, la înţelepciunea unui înalt prelat:

“Morţii ardeau sumedenii pe ruguri. Şi-n vreme de nouă

Zile, prin lagăr, zburară săgeţile dumnezeirii.

Dar. într-a zecea, pofti Peleianul la sfat ostăşimea...

<Cred, o Atride, că noi o să fim nevoiţi să ne-ntoarcem

Iar înapoi rătăcind, dac-o fi să scăpăm de la moarte,

Căci deopotrivă ne seceră oastea războiul şi ciuma.

Să întrebăm dar un preot ori un zodier sau pe unul

Care-i de vise tălmaci, că şi visele vin de la Zeus,

Ca să ne spună de unde-i înverşunarea zeului Apolo?

Ceartă-ne oare dorind juruite prinoase ori jertfe?

Au poate arsura de fripte mioare şi capre alese

El dobândind, ar voi de la noi să-şi abată urgia?>

Zise şi-ndată şezu. Dar iată, se scoală-ntre dânşii

Fiul lui Testor, întâiul şi fala prorocilor, Calha,

Care ştia câte-au fost mai demult, câte sunt, câte fi-vor

Şi cârmuise ale aheilor vase pe mare spre Troia...”

(C. I / v. 51-70)

  Iată că, întâmplător sau nu, după trei mii de ani, Ştefan cel Mare, a cărui oaste era şi ea “secerată” de mulţimea turcilor, apelează la sfaturile înţeleptului călugăr Daniil Sihastrul, încercând astfel să obţină victoria militară prin umila supunere la divinitate.

  Sigur că oricine poate obiecta realitatea că astfel de practici au fost – atât spaţial, cât şi temporal – comune şi multor altor vechi conducători de oşti ajunşi la ananghie...

Atunci, să săpăm mai adânc...

  Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Iliada poate fi doar un simplu exemplu de patrimoniu universal rămas încă neexplorat de români. Fie şi măcar ca operă de artă, Iliada a fost sondată abia prin anul 1938 de către Nicolae Cartojan (v. Legendele Troadei în literatura veche românească). În mod cu totul curios, epopeea este considerată de istorici ca o simplă poezie pe care – nu-i aşa? – nu te poţi bizui ca pe certe fapte reale; dar în acelaşi timp se admite de către poeţi că ea este doar strămoşul poeziei europene şi, în realitate, că ar fi doar o pură... istorie romanţată. Or, nimeni nu vrea să vadă – în afara unor încercări anterioare ale istoricului Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva această epopee ar mai fi posibil să conţină în plus o sea-mă de comportamente şi atitudini care, peste milenii, s-au păstrat nealterate la o suc-cesiune de popoare -, în fond bine conturate: tracii, geto-dacii, protoromânii, românii.

  Este o justificare a părerii personale că printre puţinele semnale de comportament uman venite din trecutul poporului nostru – mă refer la protoistorie, ca cea mai adâncă investigare posibilă – şi în completarea creaţiilor populare: basme, credinţe, eresuri, poezii, colinde, oraţii, blesteme, descântece ş.a., am putea foarte bine să apelăm şi la cele 16.000 de versuri ale primei epopei homerice, din care semnalăm doar câteva.

a - Rolul Divinităţii la traci şi la români

  În viziunea homerică, discutând aici doar Iliada, desfăşurarea întâmplărilor pă-mânteşti trebuie urmărită nu doar în înlănţuirea lor pur omenească, ci şi sub aspectul rolului Divinităţii. Pentru vechii traci nu era îndeajuns de clară motivaţia pentru care – viteaz fiind şi dreptate având –, puteai totuşi foarte uşor să pierzi o bătălie din cauza unei voinţe imuabile, de nepătrus, atribuită pe atunci lui Zeus. De asta, poate, mul-ţimea jertfelor făcute zeilor la tot pasul de-a lungul întregii epopei homerice. Dar, tot aşa, pentru românii deveniţi între timp creştini, trebuia neapărat şi adeseori adus jertfe lui DumneZeu. Şi, poate, tot de aici, prinosurile ca şi bisericile închinate de către voievozii noştri (v. Ştefan cel Mare) lui Dumnezeu, după fiecare bătălie câştigată; chiar dacă ea, adesea, era obţinută numai prin merite militare şi prin dreptatea cauzei.

  Este vorba de acea credinţă rămasă permanentă la poporul român, anume că succesul şi reuşita în oricare dintre acţiunile omeneşti depind, în ultimă instanţă, nu doar de valoarea individuală, ci şi de ajutorul acordat de DumneZeu. Întocmai ca odinioară la traci, de Divinitate. Ca să nu mai vorbim de jertfele animaliere care se mai aduceau în plin secol al XIX-lea de către populaţia rurală – aşişderea ca odinioară la traci – cu precizări asupra rasei (păsări, ovine ş.a.), caracteristicilor animalului sa-crificat (alb, negru, tânăr etc.), modului de împărţire a jertfei (ce anume ia preotul, gazda ş.a.). Sau, chiar de către noii Domnitori la solemnităţile de înscăunare. Este consemnat istoric faptul că Voievozii munteni, atunci când veneau cu întreg alaiul de încoronare la Biserica Bunavestirii de la Curtea Veche, erau întâmpinaţi de un cioban dinainte ales şi frumos îmbrăcat care jertfea un berbecuţ alb chiar pe treptele bisericii, pentru ca astfel noul voievod să păşească încă la intrarea în sfântul lăcaş peste sângele ofrandei. Toate aceste obiceiuri păgâne nu pot fi regăsite în biblia creştină.

 

b - Conştiinţa jertfei şi imanenţa morţii

  Ahile Peleianul, întocmai celorlalţi eroi traci, consimte uşor la pierderea bunului suprem, care este Viaţa, pentru marile ţeluri ideale cum ar fi  Gloria şi Onoarea:

(C. XXI / v. 106-113)  “... Dar acuma

Nu va scăpa cu viaţă nici unul din cei care zeul

O să mi-i puie în mână-naintea cetăţii, nici unul,

Oricare-o fi din ai voştri, necum feciorii lui Priam,

Mori şi tu, frate, şi taci. De ce te mai vaeţi zadarnic?

Doar a murit şi Patrocle, şi ce eşti tu faţă de dânsul?

Cată la mine şi vezi ce mândru sunt eu şi ce mare;

Tata mi-i Domn şi viteaz, iar mama zeiţă, şi totuşi,

Vai, şi pe mine m-adulmecă moartea şi soarta

Nebiruită pe veci. Dimineaţa, namiaza ori seara

Are să vie o vreme, când unul şi mie-o să-mi curme

Firul vieţii, cu lancea lovindu-m-aci ori cu arcul...”

  Acel “mori şi tu prietene” vine de la o subliniere a unei simple stări conflictuale, de război. Nici nu se punea în discuţie problema unei “prietenii” între Ahile şi Hector. Era vorba liniştirii învinsului că în luptă, acesta e “Datul”, în care Datul = Soarta.

  O glosare asupra datoriei şi a imanenţei morţii la geto-daci, în pandant cu aceea de la noi, ar fi inutilă. Vedeţi solul dac, şi zicătoarea: Ce ţie ţi-e scris, în frunte ţi-e pus!

 

c - Supunerea tracilor în faţa imuabilului

  Luptătorii ahei, deşi cu mult mai mulţi (între 120-140.000 de soldaţi) şi foarte motivaţi (doar luptau pentru cauza dreaptă a pedepsirii unei mari ofense aduse uniunii lor tribale), sunt mereu învinşi de mult mai puţinii luptători troieni (circa 50.000 de soldaţi), care apărau nedreptatea şi raptul. Era, desigur un curs ilogic al conflictului. Totuşi, ei acceptă faptul acesta (!), întocmai ca pe o hotărâre imuabilă a Divinităţii:

“Mare şi grea e osânda ce-mi dete părintele Zeus,

Neînduratul. Deşi se-nvoise cu semne că-n ţară

Nu m-oi întoarce de-aici înainte ca Troia s-o spulber,

Totuşi acuma s-a pus să mă-nşele grozav, mă sileşte

Calea spre ţară s-apuc ruşinos după pierdere multă.

Astfel e voia lui Zeus, a zeului cel mai puternic...”

(C. II / v.109-114)

  Întocmai, o atitudine asemănătoare reiese după trei milenii şi în cazul nostru; din acea pisanie a lui Ştefan cel Mare de la Războieni, prin care îşi asumă înfrângerea, in-diferent de nedreptatea acesteia: “...sculatu-s-a puternicul Mahomed, împăratul tur-cesc, cu toate ale sale răsăritene puteri; încă şi... Laiotă venit-a cu toată ţara lui cea basarabească; veniţi să jăfuiască şi să prade Moldova. Şi au ajuns până aici la Pârâ-ul Alb, iar noi Ştefan Voievod cu fiul nostru Alexandru venit-am înaintea lor şi am fă-cut cu dânşii mare războiu în luna iulie în 26 zile, şi cu îngăduinţa lui Dumnezeu bi-ruiţi fură creştinii de către păgâni, şi căzură acolo mare mulţime de ostaşi...”.

  O nemaipomenit de smerită recunoaştere în faţa unui nedrept, dar imuabil, destin.

 

d - Participarea femeilor la jocul sorţii:

Moarte, sau Glorie şi Onoare

  Încă din protoistorie, femeile au participat cu dăruire, abnegaţie şi o totală supu-nere la hazardul războiului, acest (uneori) funest joc. Cât de teribil-umană e descrisă zbaterea prea-frumoasei Elena, a celei alteori numită “căţea neruşinată”, din clipa în care Paris părăseşte câmpul de luptă şi se refugiază ca un laş în palatul său din Troia:

“Mi-ai şi venit din război, mai bine piereai tu acolo,

Biete, răpus de acel care-mi fuse bărbat înainte.

Tu te mândreai altădată că-l poţi dovedi pe Menelau

Oricum te-ai bate cu el, cu virtutea, cu braţul, cu lancea.

Hai şi pofteşte-l acuma din nou pe viteazul Menelau

Şi te măsoară cu el. Ba eu te sfătuiesc să te-astâmperi,

Pofta de harţă să curmi şi să nu mi te-apuci nebuneşte,

Luptă pieptişă să dai cu Menelau, ca nu cumva-ndată

Suliţa-i să te doboare...”  (C. III / v. 425-433)

  Nu este necesar un efort prea mare pentru ca să poată fi văzută, în pandant, atitu-dinea femeilor de luptători moldoveni aflate într-o situaţie oarecum asemănătoare. Amintiţi-vă, rogu-vă, de rolul mobilizator al acestora din Mama lui Ştefan cel Mare...

e - Cavalerismul trac faţă de cel românesc

  Iliada ne supune atenţiei cel puţin două cazuri evidente ale vechiului şi binecu-noscutului cavalerism. În timpul înfruntarii directe dintre tracul Glaucos Hipolohia-nul şi aheul Tidid Diomede, luptătorii invocă părinţii şi strămoşii până când observă că au o ...aceeaşi ascendenţă! –, astfel că încetează lupta şi voios îşi dau mâna:

“<Hai dar să facem schimb de arme-între noi ca să ştie

Toţi de pe aici că ne leagă o prietenie străveche.>

Asta vorbiră amândoi, săriră din care şi mâna

Prieteneşte şi-o strânseră şi întăriră credinţa”

(C. VI / v. 119 –236)

  Un eveniment cumva asemănător, dar petrecut între doi mari căpitani beligeranţi, i-a pus faţă în faţă pe comandantul trac Hector Priamidul şi pe căpitanul de oaste aheul Aias Telamonianul. Ei se luptară atât de crunt şi îndelungat în faţa propriilor oş-tiri, încât i-a apucat... înserarea! –, iar la propunerea crainicilor ambelor tabere,  con-veniră să înceteze ostilităţile. Spuse atunci “încoifatul” Hector către Aias, încheind:

“Hai să ne facem şi daruri, un schimb de slăvite odoare,

Ca între ahei şi troieni să zică de noi oarecine:

<Vrajba ce mistuie vieţi, silitu-i-a la încleştare,

Dar se desprinseră ei împăcaţi amândoi ca prieteni>

Astfel îi zise şi spada ţintată-n argint i-o întinse,

Teaca împreună cu spada şi chinga-i frumoasă de piele.

Aias îi dete şi el un şerpar sclipitor de porfiră.

El dup-aceea se-ntoarse-napoi între ahei la corăbii”

(C. VII / v. 44-304)

  Trecură trei milenii de la aceste dovezi ale cavalerismului trac, iar domnitorii Vasile Lupu din Moldova şi Matei Basarab din Valahia, încetând un întreg şir de lupte şi nenumărate ostilităţi, dădură în final mâna şi îşi dăruiră unul altuia măreţe biserici...

f - Democraţia militară

  Românii au moştenit de la traci democratia militară, ea fiind atestată, cu un ultim popas al său doar în jocurile paramilitare, precum Căluşarii sau Junii Braşovului. Însă, desigur, democraţia militară funcţiona curent la traci din moment ce Ahile,  fiind nedreptăţit, se putea adresa astfel bazileului Agamemnon, mai-marele oştirii:

“Tu beţivan, tu obraz de dulău sperios ca şi cerbul!

Nici cu oştirea te bizui vreodată să ieşi la bătaie,

Nici să te-aţii pânditor de duşmani cu vitejii de frunte

Dintre ahei, că te temi să nu dai de primejdia morţii.

Doar ţi-e mai bine să huzuri în tabăra noastră cea largă

Şi să despoi de-a lui daruri pe cine-ţi grăieşte-mpotrivă.

Crai care storci pe supuşi, domnind peste netrebnici...”

(C. I / v. 222-228)

  Din fosta democraţie militară tracă s-a mai păstrat la români doar acel drept al boierilor ca să participe dinaintea luptei la alegerea strategiei, ca şi – în cazul refu-zului acesteia de către Domnitor –, de a-şi decide propria lor retragere din bătălie. Întocmai legendarului Ahile, care nu a mai participat o vreme la lupte, fiind nemul-ţumit (am arătat) de comandantul său, Agamemnon. O astfel de procedură este întâlni-tă la români prin părăsirea lui Ştefam cel Mare de către boieri la anul 1476: “Toată Moldova (o spune scrisoarea din 21 august 1476) mustrând pe Domnul ei de tiranie şi cruzime, a refuzat cu totul de a se aduna în jurul lui, zicând că nu s-a purtat niciodată ca Domn, ci ca un chinuitor călău...”. Ştefan, părăsit, a fost înfrânt la Războieni. Mai apoi, şi această ultimă formă a democraţiei militare a fost considerată de domnitori ca un gest de nesupunere faţă de cel “uns” –, astfel că în cele din urmă a dispărut total. Astăzi, persistă - aşa cum am mai spus -, doar în unele jocuri de tipul paramilitar.

g - Scrierea din perioada homerică

  Există în Iliada o referire – doar una singură, în toată întinsa epopee – la scrierea ce era practicată în acele timpuri protoistorice. Este vorba despre misiva trimisă de regele Proitos din Argos, către socrul său, rege din Tracia (!), încredinţată chiar trans-miţătorului, Belerofonte, protejat al zeilor, cu indicaţia expresă ca acesta să fie ucis:

“Dar se feri să-l omoare, din teamă de sus, îl trimise

Tocmai în Licia, unde pieirea să-şi ducă el însuşi

Semne de moarte scriind o mulţime pe-o placă-ndoită

Şi poruncind s-o arate crăiescului socru să-l piarză...”, iar apoi:

“Cum el ajunse în Licia, ţara udată de Xantos,

Craiul acolo voios îl cinsti cu ospeţe de nouă

Zile şi jertfe de nouă juncani îi aduse pe-altare.

Doar într-a zecea, când zorile trandafirii răsăriră,

El începu să-l întrebe, ceru chiar dovezi ca să vadă

Ce fel de sarcină-i dete iubitul său ginere Proitos,

Când a primit el tăbliţa-ndoită cu semnele morţii...”

(C. VI / versurile 167-170, iar apoi versurile 172-178)

  Deşi semnificaţia cuvintelor din original, “semata lygra”, este neîndoielnică, ea a fost secole la rând pusă sub semnul îndoielii, deoarece însăşi dezvoltarea şi înaltul nivel de civilizaţie atins în mileniul al II-lea î.H. erau contestate. Abia descoperirile arheologice din Creta, iar apoi Pyros, au atestat existenţa a mii de asemenea tăbliţe cu înscrisuri diferite, printre care unele întocmai scrisorii din Iliada ce fusese îndoită ca în sistemul roman de mai târziu –, practicat, se vede, tocmai spre a putea fi sigilată.

  Apare extraordinar de relevantă însăşi ideea existenţei unor corespondenţe posibi-le între sudul Greciei şi centrul Traciei, asta încă din plină perioadă homerică. Nu trebuie uitat că, la Congresul antropologilor de la Berlin (5-12 august 1880),  când în faţa a peste 400 de savanţi Thorma Zsofia a prezentat descoperirile  arheolo-gice semnalând uluitoarele asemănări între semnele culturii Turdaş - Valea Nandrului cu scrierile din Troia sau Cipru (v. lucrările Ilios a lui Schliemann şi Cypern a lui Cesnola), se făcuse deja primul pas către ideea că scrisul din perioada homerică ar pu-tea fi identic cu acela din Dacia. Era, reamintesc, anul 1880. Dar, savanţii au tăcut... 

  În zilele noastre, o altă cercetătoare româncă, Viorica Mihai, susţine că scrierea geto-dacă ar deriva dintr-o veche scriere silabică dovedită că ar fi fost folosită şi în cultura Gârla Mare, exact între acei ani: 1600-1160 î.H. Dar, savanţii iarăşi tac...

h - Denumiri păstrate în mod imuabil

timp de circa trei milenii

  Numele Poarta Scheiană din Braşov a fost fervent căutată prin dibuiri – de către istorici, dar şi de lingvişti -, ajungându-se uneori la justificări rizibile. Ar fi fost sufi-cient să pui mâna pe Iliada şi s-o deschizi spre a afla semnificaţia denumirii porţii:

“Stau împrejurul lui Priam acolo Timoites şi Pantus

Clitiu şi Lampos, Apoi al lui Ares răsad Hichetaon

Şi Ucalegon şi Antenor, cei doi înţelepţi deopotrivă,

Sfetnicii lui adunaţi pe un turn de la Porţile Schee

Oameni bătrâni şi de arme scutiţi, dar în rostul vorbirii

Meşteri ca roiul de greeri...”:  (C. III / v. 145-150)

  Respectiva denumire a porţilor aflate la vestul oricărei cetăţi trace mai poate fi întâlnită şi în alte părţi: C. III / v. 144 şi v. 261; C. VII / v. 238; C. XXII / v. 6 şi 350.

 

i - Date certe care pot fi găsite în Iliada

  Din epopeea studiată rezultă în mod cert că, înainte de Iliada, mai activaseră în Peninsulă şi o sumedenie de alţi poeţi traci; dintre cei mai importanţi fiind: Orfeu, Musaios ori Tamiris. Deci, chiar înainte de Iliada, tracii obişnuiau să cânte întâmplări eroice strămoşeşti. Când trimişii lui Agamemnon – Fenix, Aias şi Ulise, propuşi pen-tru a trata împăcarea regelui cu Ahile –, mergând la cortul acestuia,

“Ei îl găsiră pe-Ahile cu armia lui la corăbii;

Sta veselindu-se acolo cu dulcele sunet din lira-i

Cea cu căluşul de-argint, frumoasă şi meşteşugită,

Pradă luată de el la spargerea Tebei, cetatea

Craiului Vultur. Cânta, veselindu-se, fapte viteze...”

(C. IX / v. 183-187)

  În epopee mai poate fi întâlnit faptul că tactica militară aplicată de beligeranţi era cu precădere aceea a luptelor eroice singulare, adeseori cu provocări explicite şi exprese. Totuşi, la un moment dat – într-o situaţie specială, de vârf - se întrevede  necesitatea unei noi strategii, aceea a formării unui sistem numit ulterior “arici”:

“Gata cu pieptul să-nfrunte potopul troian şi pe Hector

Lance cu lance-ngrădind şi scutul de scut răzimându-şi

Coiful în coif şi bărbat de bărbat laolaltă-n oştire

Se-nghesuiau...”  (C. XIII / v. 124-145) 

  Respectiva tactică, izvorâtă aici din necesităţi strategice, stringente, va fi pusă la punct de hopliţi şi dusă la desăvârşire de “falangele” macedoniene desfăşurate, ca şi de “ţestoasa” romană la asedii. O aplică şi Ştefan cel Mare la Războieni când, rămas cu prea puţini luptători în faţa puhoiului turcesc aşează tot astfel carele şi suliţaşii.

  Multă vreme, în lipsa unor certe izvoare documentare nu s-a prea ştiut cum era în evul mediu împărţită oastea la noi. Putem acum afirma, totuşi, că grosul oştirii din Ţă-rile Române – gloatele, iar nu roatele – erau formate ca şi cele ale tracilor din Iliada. Explicit: oamenii trebuie că erau rânduiţi după fratrii (zone) şi neamuri, aşa fel că zona (ex. sucevenii, romaşcanii etc.) să dea sprijin zonei, iar neamul (ex. satul, familia) să dea sprijin neamului. Neîndoielnic este faptul că tracii începuseră încă de pe vremea Iliadei să aplice respectiva tactică a bătrânului şi versatului Nestor în ceea ce priveşte organizarea gloatelelor:

“Chibzuie bine, o, Doamne, şi tu şi de alţii ascultă;

Nu este de lepădat un cuvânt ce eu ţi-l voi spune:

Armia tu întocmeşte-ţi acum după neam şi-nrudire,

Neamul pe neam să s-ajute la luptă şi ruda pe rudă.

Asta de faci, Agamemnon, şi dacă te-ascultă danaii,

Şti-vei tu care din frunte şi care din gloată-i netrebnic”

(C. II / v. 355 - 360)

j - Creştini înaintea creştinismului...

   Această afirmaţie care a bulversat multă lume, în special pe istoricii-funcţionari, a dat naştere la deosebite şi aiuritoare speculaţii. În realitate, nu se pune problema de a discuta dogmatica creştină (cel puţin de către noi), ci este vorba de unele constatări sporadice făcute în special cu privire la acele obiceiuri pe care creştinismul cu sigu-ranţă că le-a preluat din alte vechi religii -, prin foarte cunoscutul fenomen de sincre-tism. Cum altfel, de pildă, am putea înţelege o anume procedură folosită şi azi la în-mormântările creştine, când mortul este în toate cazurile aşezat cu picioarele spre uşa de intrare a casei şi este scos exact într-o aceeaşi poziţie, aşa cum ne spune în Iliada şi Homer, prin gura lui Ahile, încă de acum circa 3.000 de ani înainte de creştinism:

 “Mie încalte nu-mi poate tihni nicidecum înainte

Nici băutură, nici hrană, căci mort mi-e prietenul, zace

Bietul în cortul întins cu tălpile-ntoarse spre uşă...”

(C. XIX / v. 207 - 209)

  Dar, în Iliada găsim zeci de asemenea obiceiuri aşa-zis creştineşti (ex. priveghiul).

 Puţină istorie nu strică

  În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Istru şi nordul îndepărtat, printre care le putem aminti şi pe acelea de la începutul cântului al XIII-lea:

“După ce duce pe Hector şi oastea-i aşa spre corăbii,

Zeus îi lasă pe ei să-şi poarte necazul şi greul

Luptei apoi, iar el cată cu ochi luminoşi mai departe

Ţări şi noroade să vază, pe traci care-nstrună sirepii,

Pe hipemolgii slăviţi, băutorii de lapte, pe mizii

Care de-aproape se bat şi pe abii cei plini de dreptate”

(C. XIII / v. 1 - 9)

  Chiar la începutul cântului respectiv, Homer ni-i precizează ca fiind traci, pe iubitorii de cai, pe hipemolgii din nord-estul Mării Negre, populaţie pelasgă foarte cunoscută prin faptul că se hrănea în bună măsură cu lapte de iapă (a se revedea în acest sens basmul Făt-frumos fiul iepei, cules de Mihail Eminescu); pe mizii localizaţi între Carpaţi şi Dunăre (a se identifica drept o populaţie străbună a viitorilor misieni, coborâţi in corpore spre Asia Mică); precum şi pe abi, o altă populaţie, desigur tot tracă, tot nordică -, dar rămasă deocamdată neidentificată. Sau (C. XX / v. 468-469):

“Repede-Ahile purcede spre fiul fălos al lui Pires

Rigmos, bărbatul venit din a Traciei rodnică ţară...”

  Sunt prea multe referirile la traci spre a mai putea fi cuprinse într-un simplu mate-rial ca acesta. În Iliada mai poţi afla cum se năşteau tracii. Tot în Iliada poţi afla cum creşteau, dar şi cum erau educaţi. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau tracii. Tot aşa după cum, de asemenea, în Iliada afli despre me-sele tracilor unele detalii surprinzătoare. Astfel, după ce Nestor îl salvează pe Maha-on, fiul lui Asclepios (este cea mai veche laudă adusă tagmei medicilor, din proto-istorie) şi îl invită la cortul său, bătrânul îi oferă acestuia o masă de refacere pe care le-a pregătit-o Hecameda, cea cârlionţată:

 (C. XI / v. 610 - 625)  “...Ea le-ntinse o masă

Dalbă, strunjită, cu negre picioare, şi-o tavă de-aramă;

Spre a da gust udăturii, el puse într-însa o ceapă,

Miere gălbuie şi sfântă făină de orz şi alături

Puse-o mândreţe de cupă, de Nestor adusă de-acasă.

Cupa cu ţinte de aur bătută era şi-avea patru

Toarte lucrate de jur împrejur cu podoabe de aur,

Doi porumbei ciugulind; sta cupa pe două picioare.

Altul abia de pe masă cu-o mână putea s-o ridice,

Plină fiind, dar Nestor putea fără trudă s-o ţie.

Prinse s-amestece-n cupă vin negru din Pramne femeia

Cea ca o zână de mândră, şi brânză de capre să farme

Cu un răzuş de aramă, să presure albă făină;

Şi băutura gătind, ea îndată-i pofti ca să beie.

Dânşii băură şi după ce-şi stinseră-a setei arsură,

Stau veselindu-se-n cort cu vorb-amândoi împreună”

  Iată o mostră de modul în care aheii îşi ospăta musafirii în vase pe care noi, astăzi, le socotim nefuncţionale, întocmai celor găsite la săpăturile din straturile Cucuteni.

  Peste toate, nu poate fi minimalizată puterea de abstractizare a vechilor traci.

  Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi ale Iliadei -, din care aflăm că tracul Eneas  făcea parte dintr-o familie care era permanent în conflict cu a celuilalt trac, Priam. Prin similitudine, amintiţi-vă de îndelungile confruntări de la noi între famili-ile Dăneştilor, din Ordinul Pământenilor (sau al Bisericii Valahe), cu Drăculeştii, din fostul Ordin al Templierilor. Că tracul Eneas, un protos al Iliadei, care vorbea cu sigu-ranţă limba sa tracă atunci când - învins fiind -, a plecat din Troia, desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: Laţium (!). De aici ar fi clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, deci rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba tracă întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă tracă -, bine-înţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel...

  Dacă istoricii noştri, cu aptitudinile lor pur funcţionăreşti, nu vor să admită că Ho-mer şi Virgiliu aveau fie şi unele minime cunoştinţe istorice, ar trebui cel puţin să recunoască – măcar aşa, din bun simţ – că aceşti doi mari bărbaţi ai omenirii trăiseră prin respectivele timpuri; deci fiind cu (~) două-trei mii de ani mai aproape de acele întâmplări de odinioară din peninsule: mai întâi în cea greacă, iar apoi în cea italică.

x

  De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte a enigmelor ţesute în jurul comportamentului strămoşilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere -, dar în nici un caz să neglijăm intuiţia, pentru ca astfel să reuşim să le integrăm într-o evoluţie credibilă a spiritualităţii străbunilor noştri direcţi.

  Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de alţi autori, fie şi numai sporadic – este cazul să-l amintesc pe N. Densuşianu –, deci pentru a reciti în acest sens Iliada nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; dar puteţi aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi (deoareece tracii mureau încă din plină glorie), iar alta la Vii (deoarece noi suntem chiar urmaşii lor direcţi). O puteţi face liber, iar dacă nu, nu!

Silviu N. Dragomir

Societatea Culturală GETICA

Referat ţinut la data de:

- 19 martie 2004 -

Nota Bene:

Câteva sublinieri privind amplasarea cetăţii Troia

  Marele merit al descoperirii cetăţii antice Troia a revenit lui Heirich Schliemann, un arheolog amator catalogat diletant de către savanţii-funcţionari. Acesta, consu-mând timp şi bani proprii, a condus timp de ani întregi costisitoarele săpături de pe coasta dardană; dar, apoi şi la Micene, Tirint şi Orhomenos, mânat mereu de ambiţia de a arăta lumii întregi că uneori paleofolclorul poate avea baze reale.

  Diletant, a fost singura categorisire făcută drept mulţumire acestui mare sufletist care, ulterior, copleşit de multitudinea şi vastitatea problemelor puse de ruinele Troiei a apelat şi la serviciile unui arheolog autentic: Wilhelm Dorpfeld.

  Troia s-a dovedit un ansamblu impunător de reşedinţe princiare, concepute într-o viziune monumentală, fiind realizată din materiale de construcţie foarte diferite din care - în afara pietrei ciplite -, mai făceau parte piatra brută, lemnul şi, uneori, lutul. Chiar dacă aparţineau în bună parte protoistoriei, conducătorii troieni nu erau nişte regi-ţărani, simpli conducători neolitici, asta în ciuda faptului că realizările lor expri-mau un limbaj încă insuficient de bine articulat al alegerii formelor, ca şi al prelucrării materiei. Cetatea dispunea de o athitectură monumentală, fiind apărată de o împrej-muire de zid solid ce era prevăzut cu parapete, turnuri şi cel puţin două porţi amintite explicit în Iliada: Poarta Scheiană la vest şi Poarta Dardană la nord; însă, cu siguran-ţă că mai dispunea de alte două porţi - la est şi sud -, spre câmpiile fertile ce se aflau în preajmă. Mari temple dedicate către Zeus, Apolo şi Atena, precum şi o tramă stradală de un cert tip urban îi asigurau o strălucire de care sigur că nu dispuneau, încă, “grecii” continentali (exceptând Atena).

Troia I, era cu siguranţă un oraş cu centru politic (megaron) şi cu fortificaţii militare, dispunând deja de mari construcţii din piatră. Motivul distrugerii sale este incert.

Troia II (2500-2200) era desigur locuită de o populaţia egeeană care pare să fi fost diferită de a cetăţi anterioare. Ea dispunea de un zid de incintă poligonal, prevăzut cu bastioane şi ziduri ciclopice. Acestea, iniţial l-au derutat pe Schliemann şi l-au făcut să creadă că se afla în faţa Troiei homerice. Cetatea pare să fi fost distrusă după un îndelung asediu, fiind cucerită şi arsă doar după un puternic şi devastator cutremur.

Troia III-VI. Straturile succesive ale acestor aşezări sunt contemporane civilizaţiilor cretane şi miceniene. Zidul împrejmuitor este lung şi puternic fortificat, fiind refăcut şi dublat de mai multe ori. Cetatea a pierit prin foc după o catastrofă naturală.

Troia VII a fost cu certitudine identificată de cercetările arheologice moderne ca fiind cetatea perioadei homerice a Iliadei, având ca un prim strat vestigii ale tracilor veniţi din nord. Oraşul dispunea de acea acropolă numită Pergam, situată pe o înălţime de unde domina frumoasa reşedinţă regală a lui Priam cu cele 50 de camere pentru fii şi alte 12 pentru gineri, în afara palatelor construite separat de către Hector şi Paris -, toate fiind realizate cu siguranţă de către arhitecţi şi peisagişti specializaţi.

  Comoara lui Priam, descoperită de Schliemann şi atribuită marelui rege, se pare că era un cumul de piese (tezaure) datând încă de la Troia I. Nu se ştie cu certitudine dacă nu există şi piese provenind de la tracii din stânga Dunării, deoarece plimbăreţii noştri istorici-funcţionari nu au reuşit ca printre activităţile personale desfăşurate în Occident să găsească şi răgazul de a prezenta în ţară asemenea inestimabile piese (v. Siegrfried Oertwug): “Cupe grele, două diademe dintre care una cu nouăzeci de lanţuri atârnătoare, brăţări, coliere mari făctute din mii de plăcuţe din aur artistic lucrate, cercei, peste opt mii de inele, toate din aur curat, de asemenea nişte căni mari de argint, apoi vase ceramice antropomorfe, pumnale cu două tăişuri din bronz, diferite obiecte din aramă, arme”. Nu am regăsit, la noi, o prezentare imagistică a lor.

Rezumatul referatului

depus spre a fi acceptată dizertaţia

Iliada, citită ca o sursă

a protoistoriei poporului nostru

În urmă cu circa trei milenii, poemele homerice făceau, ultimele,

elogiul vechii lumii trace. Lume a cărei măreţie începea să apună într-o

aură de mister, păstrându-şi însă neatinsă puritatea timpurilor străvechi -,

în timp ce lumea greacă progresa mereu şi neîntrerupt, devenind

- încet dar sigur -, un prim etalon al antichităţii clasice.

  Tracii s-au estompat în continuare şi din ce în ce mai mult, persistând în stadiul unei civilizaţii arhaice, întrând după un mileniu în aria cuceririlor romane, pentru ca aproape imediat să ajungă pentru un alt mileniu în acel areal al marilor migraţiuni devastatoare. Însă, nu fusese dintotdeauna astfel.

Subiectul Iliadei. Subiectul primei epopei a lui Homer, Iliada, este dezvăluit  odată cu obişnuita invocaţie a Muzelor, chiar în primul cânt şi în primele sale versuri:

“Cântă zeiţă, mânia ce-aprinse pe-Ahil Peleianul,

Patima crudă ce-aheilor mii de amaruri aduse...” 

(Cîntul I / versurile 1 şi 2 din ediţia definitivă a lui George Murnu)

  Este vorba, aşadar, de tracul Ahile, personaj localizat spaţial spre Gurile Istrului.

  Epopeea rămâne ca epopee doar prin extensia sa (16.000 de versuri); temporal ea zugrăvind numai o mică parte a celor zece ani –, atât cât se pare că au durat, în realitate, luptele de sub zidurile trace ale Troiei.

Cine au fost, de fapt, tracii? Pentru vechii greci, a fi trac avea o certă valoare de simbol; ceea ce era sinonim cu faptul de a dispune de acel neasemuit temperament impetuos al unui: oştean desăvârşit, posesor al unui suflet care şi-a păstrat nealterată puritatea timpurilor străvechi. Se ajunsese până acolo încât, elinii – ca semn al stră-lucirii – îşi căutau în vechime ascendenţe genealogice trace, uneori chiar cu specifi-carea unei sorginţi geto-dace! Un exemplu ar fi însuşi zeul războiului, Ares, cel nesătul de lupte, care, potrivit unor legende, era originar din Tracia. Mai mult, fiica sa, Penthesileea, trăia pe pământurile din stânga Dunării; iar atunci când Ares a păcătuit cu zeiţa Afrodita şi a fost surprins de Hefaistos, zeul s-a refugiat în războinica Tracie.

  Ascendenţe trace şi-a găsit până şi comandantul suprem al aheilor, Agamemnon, pentru ca să nu mai vorbim de Licurg, zis chiar Tracul, ce nu făcea excepţie faţă de ceilalţi greci care asociau virtuţile eline de cele ale tracilor din acel nord – îndepărtat şi misterios –, considerat sorginte a tuturor obârşiilor.

  Ahile, personajul preferat al lui Homer, era de asemenea trac. Este vizibil că, la Homer, care se pare că ar fi trăit prin secolul al IX-lea î.H., civilizaţiile minoică, cretană şi tracă, reprezentau timpurile eroice; cu un plus evident pentru traci.

Dar, când oare să fi avut loc asemenea lupte desfăşurate parcă în cadrul unei aceleiaşi familie de neamuri? Arheologii spun, începând cu Heinrich Schliemann, că Troia homerică ar fi făcut parte din perioada bronzului timpuriu, încadrându-se perfect într-o civilizaţie dezvoltată concomitent şi în mod paralel pe toată platforma continentală “grecească”, dar prelungită pe întreaga puzderie de insule din Marea Egee. În acest conflict al anticilor – susţin ei –, nu ar fi fost nicicum vorba de o în-fruntare a unor civilizaţii diferit evoluate pe scara istoriei.

Războiul troian s-a desfăşurat spre amurgul protoistoriei. Grecii revendică inutil şi posesiv războiul troian ca fiind un război grecesc, al lor propriu. Dar, de fapt, în perioada respectivă ei nu existau ca popor bine determinat. Marele creuzet în care s-au format grecii propriu-zis i-a cuprins în reţetă şi pe acei dorieni care, venind tot din Nord, ca un al treilea val de migratori din aceleaşi zone boreale, au început să năvălească în Peninsulă abia după distrugerea Troiei de către ahei –, un nume generic cuprinzându-i nu doar pe acei bine precizaţi ahei, ci şi pe ionieni; ambilor mai spunându-li-se, tot în ansamblu, argieni sau danai. Ne aflăm, temporal, într-o perioa-dă de tranziţie în care încep totuşi să se iţească primii zori ai istoriei.

Protagoniştii războiului troian au fost, în realitate ...tracii! Ştiut lucru e faptul că cetăţile de pe coasta Asiei Mici – în frunte cu Troia, considerată ca obiectiv al războiului – au fost înfiinţate în cea mai mare parte a lor de tracii numiţi dardani. Din celălalt sens, am văzut, civilizaţia aheiană ţinea tot de un acelaşi tip, aşa-zis tracic, al băştinaşilor “mediteraneani” de o bănuită origine pastorală pelasgă, despre care ştim foarte puţin. Dar, aproape cu siguranţă, toate populaţiile Peninsulei fuseseră atrase de un climat generos, ca şi de pământurile bogate. Şi chiar de nu erau traci-traci, aheii îşi făcuseră desigur un minim stagiu migrator în Tracia. Prin urmare, se pare că acest război troian ar fi fost, în realitate, o oarece “afacere” între aceiaşi traci; în plus cu un bănuit iz de piraterie venit din ambele părţi: un trac din Troia, pe numele său Paris, o fură pe Elena, soţia unui alt trac (Menelau era doar frate cu tracul Agamemnon) şi-i lasă pe spartani nu doar fără frumoasa lor regină, ci şi fără o mare parte din averi. Agamemnon, foarte supărat de încălcarea sfintelor legi ale ospitalităţii familiei sale; dar mai cu deosebire prin faptul că toate fuseseră puse la cale de fiul regelui Priam, acela care domina Helespontul şi prin asta nordul Mării Egee, se pune în fruntea unei coaliţii peninsulare de corăbieri şi porneşte distrugerea incomodei Troia.

  Iliada e, dincolo de poezie, o frescă unitară, întocmai unui tablou veridic al unei lungi epoci. În realitate, suntem în faţa unor teribile adevăruri protoistorice. Şi, deloc întâmplător, poetul Chateaubriand, atunci când – constrâns de împrejurări – a anunţat că-şi vinde faimoasa lui bibliotecă, spunea că va păstra doar o singură carte: Iliada.

  Ne tot plângem, pe umerii celor care au răgazul să ne asculte, că nu dispunem de suficiente date despre trecutul îndepărtat al poporului nostru. Dar, nici nu ne omorâm prea mult cu căutatul -, exceptând, poate, arheologia. Nimeni nu vrea să vadă – în afa-ra unor încercări anterioare ale istoricului Nicolae Densuşianu – dacă nu cumva aceas-tă epopee ar mai fi posibil să conţină în plus o seamă de date care, peste milenii, s-au păstrat nealterate la o succesiune de popoare: tracii, geto-dacii, protoromânii, românii.

  Pot fi făcute o sumedenie de paralelisme între cele două lumi, în fond aceleaşi:

- Rolul Divinităţii la “greci”, traci, ca şi la români;

- Conştiinţa jertfei şi imanenţa morţii văzute în lumea troiană şi cea geto-dacă;

- Supunerea în faţa imuabilului;

- Participarea femeilor la jocul sorţii: Moarte, sau Glorie şi Onoare;

- Cavalerismul luptătorilor de la Troia faţă de cel românesc;

- Democraţie militară de o aceiaşi sorginte traco-geto-dacă;

- Scrierea similară traco-geto-dacă din perioada homerică;

- Denumiri păstrate în mod imuabil timp de circa trei milenii;

- Date certe traco-geto-dace care pot fi găsite în Iliada;

- Populaţii “creştine”, înaintea creştinismului...

Puţină istorie nu strică. În poemul Iliadei, sunt foarte multe referiri la tracii de la Is-tru, putând fi date multe alte exemple la cele amintite mai sus. Poţi afla cum se năş-teau tracii şi cum creşteau ei. Mai poate fi văzut cum erau educaţi. În Iliada se poate vedea cum se căsătoreau, cum luptau şi cum mureau tracii. Tot aşa după cum, de ase-menea, în Iliada afli multe detalii despre ierarhia tracilor. Ca să nu mai vorbim de multe alte realităţi. Aflăm astfel că tracul Eneas, un protos al Iliadei, vorbea cu sigu-ranţă limba sa tracă atunci când - învins fiind -, a plecat din Troia şi desigur că vorbea o aceiaşi limbă cu care şi-a refăcut traiul şi ginta în ţara de adopţiune: Laţium (!). De aici ar fi clar că latina era o limbă de sorginte tracă –, deci rezultând, iară-şi-iară, că latinii vorbeau o limba tracă întocmai aşa după cum şi strămoşii noştri vorbeau o aceeaşi limbă tracă -, bine-înţeles că, ambele, cu inerente evoluţii avute în paralel...

x

  De aceea consider că, citind Iliada ca pe o sursă a protoistoriei poporului român, ne stă în putere să lămurim destul de bine măcar o parte a enigmelor ţesute în jurul comportamentului strămoşilor traco-geto-daci, dezvăluindu-ni-se structurile lor inteligibile, pe care să le descifrăm măcar atât cât ne permite nivelul actual de cunoaştere -, dar în nici un caz să neglijăm intuiţia, pentru ca astfel să reuşim să le integrăm într-o evoluţie credibilă a spiritualităţii străbunilor noştri direcţi.

  Dar, asemenea constatări au mai fost făcute şi de alţi autori, fie şi numai sporadic – este cazul să-l amintesc pe N. Densuşianu –, deci pentru a reciti în acest sens Iliada nu este neapărat nevoie să-mi plătiţi drepturi de autor; dar puteţi aprinde la biserică două lumânări: una la Morţi (deoareece tracii mureau încă din plina lor glorie), iar o alta la Vii (deoarece noi suntem chiar urmaşii lor direcţi). O puteţi face în mod liber, iar dacă nu, nu!

Silviu N. Dragomir

Pentru: Societatea Culturală GETICA

Silviu N. Dragomir

Strada Ghiocei, nr. 26

Bucureşti, Sect. 2

Tel. 6.19.21.60

Problema paternităţii privind

MONUMENTUL de la ADAMCLISI

Capul de afiş în ierarhia valorilor patrimoniale din ţara noastră

este deţinut, fără nici o tăgadă, de către Tropaeum Traiani,

un complex arheologic aflat la Adamclisi -, format din:

monument triumfal, cetate şi altar funerar roman

 Adamclisi, în grafii mai vechi Adamklissi ori Adam Klisi, ar însemna în limbile de influenţă turcică Casa lui Adam, sau într-un înţeles mai larg, Biserica Omului. Am-plasarea monumentului din stepa dobrogeană, este la nord-vest de comuna omonimă.

  Consemnat în chapeau-ul de mai sus sub denumirea de Tropheum Traiani, aşa cum foarte ades mai este cunoscut în literatura actuală, noi, pe parcursul aceastei expuneri vom părăsi respectiva titulatură pe care o considerăm – în mod evident – că ar fi susceptibilă în a sugera recunoaşterea, ab iniţio, a paternităţii sale traiane; fapt care desigur că ar dezechilibra raportul opiniilor ce se constituie exact în subiectul in-tervenţiei de faţă -, privind doar acest monumentul triumfal, iar nu întreg ansamblul.

 Semnalări din trecut privitoare la

măreţul monument de la Adamclisi

  Printre satele dobrogene, Adamclisi - situat la 15 kilometri sud-est de Rasova -, se bucură de avantajul unui izvor de apă curgătoare ce formează apoi pârâiaşul Urloaia.

  Monumentul în cauză se află la înălţimea de 150 m deasupra nivelului mării, lati-tudinea de 44gr. 6' 20'' şi longitudinea de 25 gr. 37' 30'' (Paris). De-a lungul vremuri-lor a ajuns ca o carieră de piatră pentru ţărani; metopa 36 fiind chiar găurită spre a ser-vi ca ghizd de fântână, iar frizele şi pilaştrii jghiaburi de adăpat vitele sau pietre de mormânt risipite pe raza a zeci de kilometri -, fără însă a se reuşi o distrugere totală.

  Prima ştire despre monument ne-a parvenit la 23 octombrie 1837 de la o misiune de patru ofiţeri prusaci, solicitaţi regelui Frederic Wilhelm al III-lea de către sultanul Mahmud al II-lea pentru a face propuneri privind modernizarea armatei otomane. Contele Helmuth de Moltke, feldmareşalul de mai târziu, scria în 1841: De asemenea, spre Dunăre, două ore şi jumătate de Rasova, găsirăm o ruină vrednică de menţionat; turcii o numesc Adam-klissi sau Biserica lui Adam. Este o construcţie solidă din piatră, burduşită în chip de cupolă; înainte ea a fost îmbrăcată cu reliefuri şi cu coloane, ale căror resturi zac acum împrăştiate pe o mare distanţă împrejur. Două diferite încercări s-au făcut spre a pătrunde în miezul acestei tari clădiri; dar amândouă au fost în deşert; un fel de galerie (stollen, n.n.) s-a săpat până sub temelii cu preţul a mari osteneli, fără a da însă peste ceva. Ruina, în starea ei actuală, prezintă pe dinafară aspectul unei namile de pietre nelucrate, amestecate cu mortar tot aşa de tare ca piatra...

  A doua ştire ne-a parvenit din toamna anului 1856, atunci când medicul şi natura-listul german C. W. Wutzer, chirurg la universitatea din Bonnn, a venit dinspre sud să viziteze şi Adamclisi -, dar fără să fi cunoscut relatările publicate în 1841 de Moltke. În partea de răsărit a monumentului el a găsit 25-30 de "plăci din marmură", care "toate aveau o grosime de 3-4 degete". Apoi, Wutzer descrie un bazorelief reprezentând un lujer de viţă de vie. El a emis, pentru prima oară, părerea că această ruină ar fi în legătură cu expediţia din anul 514 î.H. a regelui persan Darius, neezitând să recunoască şi curioase: Ornamente lineare geometrice pe numeroasele bucăţi din parapetele crenelurilor aflate prin prejur, reprezentând nimic mai mult decât semne dintr-un vechi alfabet oriental, încă necunoscut...

  În anul 1862, inginerul francez Jules Michel, din misiunea lui L. L. Ch. Lallane (constructorul şoselei Rasova-Constanţa, iar în 1862 al căii ferate Cernavodă-Constanţa), a publicat un interesant memoriu ce amintea în două pagini şi despre Adamklissi, monument care ar fi fost realizat, spune el, de o mână barbară...

  În anul 1864, geograful-geolog Carol Ferdinand Peters, de la universitatea din Graz, face o descriere a ruinelor şi în special a încercărilor de a pătrunde înăuntrul lor.

  În anul 1874, un bătrân, Ciorbagi Constantin, a fost însărcinat de Ismail Paşa din Tulcea să facă săpături lângă monument şi a găsit o piatră reprezentând: Doi soldaţi ţinând în mâna dreaptă câte o suliţă foarte ascuţită, iar în cea stângă câte o carte mare (scut, n.n.), având cămaşa de za şi o sabie mică la brâu în partea dreaptă... Piatra a luat direcţia Medgidia-Constanţa-Constantinopol. Era metopa cu numărul 28.

  În anul 1880, administraţia locală primeşte o însărcinare expresă din partea autori-tăţilor Statului Român de a strânge şi stoca toate pietrele purtând inscripţii vechi.

  Pe data de 12 mai 1880, ziarul dobrogean "Farul Constanţiei", publică prin Remus Opreanu, prima notiţă din presa românească privitoare la monumentul de la Adamclisi -, atribuindu-i-se din nou paternitatea persanilor din epoca lui Darius. Tot  Remus Opreanu transportă şi asigură primele patru metope la Prefectura Constanţei.

  În anul 1881, respectivele piese au fost publicate prin fototipie în "Revue arheolo-gique" de la Paris, de către academicianul Mihail C. Şuţu. Savantul, mare numismat, atribuie monumentul de la Dunăre tot epocii pre-romane, dar tracilor odrysi, cei care trăind în contact cu grecii ajunseseră la un oarece înalt grad de civilizaţie.

  Demn de remarcat este faptul că, iniţial, toată lumea considerase Monumentul de la Adamclisi ca fiind aparţinător lumii barbare, luat în sensul "Oamenilor cu barbă".

  În anul 1882, Grigore Tocilescu preia întreaga problematică a ruinelor din spaţiul transdanubian şi vizitează pentru prima oară ruinele de la Adamclisi.

  Începe periplul latin. Apoi, lucrurile au evoluat după cum prea bine se cunosc.

  În 1895 apare la Viena cartea Monumentul de la Adamklissi – Tropaeum Traiani scrisă de Grigore Tocilescu în colaborare cu Otto Benndorf şi George Niemann, lucrare de sinteză, bine documentată şi accesibilă tuturor acelora care ar dori să studieze problema. Autorul, afirmă la pagina 17: Monumentul fiind bine situat, era văzut din toate părţile, insufla respect şi admiraţiune tuturor şi era menit să eternizeze prin veacuri gloria şi mărirea ziditorului lui. Dar cine era acest ziditor ? În ce timp trăise el ? Ce fapte mari voise el să nemurească ? Ce erau aceste trainice ruine, care stând în picioare de atât-amar de ani, văd cu o aceeaşi indiferenţă cum se scurg veacurile şi oamenii ? Şi cu cât întrebările se grămădeau în mintea mea, cu atât şi greutăţile creşteau întru dezlegarea acestei probleme. Mă îndoiam chiar, dacă vre-o dată voi putea să rup şi să cuceresc tainele seculare ale monumentului, care ascundea sub grămezile propriilor sale dărâmături, o carte închisă, a cărei descifrare era greu de început...

 Teoriile vehiculate în trecut

cu privire la paternitatea monumentului

  Respectivele vestigii – care se constituie într-un preţios mesaj al etnogenezei poporului român -, ar merita să aibă parte de o deosebită atenţie şi de o cât mai mare osteneală depusă în descifrarea tainei mesajului lor istoric. Din păcate, practica rămasă până astăzi bine-mersi din vechea şi trista perioadă a totalitarismului comu-nist, prin care se stabilesc anumite criterii tabu (v. cazurile: Mircea cel "Mare", în loc de Mircea cel Bătrân; "Mihai" Eminescu, în loc de Mihail Eminescu ş.a.), nu a făcut şi nu face decât să limiteze libertatea cercetărilor, punând sub obroc alte rezultate în afara celor aşa-zis "oficiale".

  Dar, nu a fost întotdeauna aşa.

  Grigore Tocilescu (1850-1909) a susţinut metodic şi ardent teoria prin care pater-nitatea Monumentului Triumfal este atribuită împăratului Traian. In afara câtorva ar-gumente demne de a fi luate şi astăzi în seamă, el face însă şi unele grave compro-misuri în sprijinul argumentaţiilor sale. Astfel, la 21 mai 1882, chiar a doua zi după începerea săpăturilor, Tocilescu găseşte în cimitirul Iuzfanar un fragment de piatră votivă purtând literele RVA/IAN (probabil de la Nerva Traian), după care mai găseşte, tot la Iuzfanar, dar şi prin alte cimitire părăsite din preajmă (v. Akpunar) un total de circa 5  fragmente, pe care le combină astfel:

 

Marti ULtORi

iMp. caeSAR DIVI

NERVae f. neRVA

traIANus [...]

El conchide, într-o conferinţă de la Atheneul Român, ţinută la 2 februarie 1890: Astăzi, cu deplină satisfacţiune şi cu convingere nestrămutată putem spune, că monumentul de la Adamklissi este al lui Traian şi numai al lui [...] Prin urmare, monumentul a fost ridicat în anul 108/109, îndată după cucerire, cinci ani înainte de Columna Traiană la Roma (a. 113). Planul îl va fi dat poate chiar arhitectul Apollodoros, care a făcut şi Forul lui Traian în capitala imperiului [...]

În afara stilului vădit emfatic (observaţi sublinierea "şi numai al lui"), mai sunt şi alte afirmaţii asumate fără acoperire (anul construirii monumentului, implicarea lui Apollodor din Damasc etc.). Or, fragmentele fuseseră adunate din mai multe cimitire, îmbinate  aleatoriu şi nu se specifica dacă în mod indubitabil făceau parte dintr-o aceeaşi placă votivă, dar mai ales legătura acesteia cu monumentul în cauză. Mai remarcăm şi că asupra literelor ULOR de pe un fragment mai vechi, reluat în primul vers, istoricul-arheolog revine astfel: Observând mai de aproape fragmentele, am observat urmele unui "T" între UL şi OR, ca şi al unui "I" după OR, de aici cuvântul ULTORI. De asemenea, este sigură şi litera "A" după M la începutul primului rând, de unde rezultă lectura: Ma[rti] Ultori -, în loc de Moesiae Ultor, aşa cum pro-pusesem mai înainte. Era... cu totul altceva -, iar în mod corect nu trebuia spus cum propusesem mai înainte, ci: cum comunicasem mai înainte. Chestie de nuanţe, "asezonate" cu regretabile labilităţi venind de la un mare savant -, ceea ce pune sub semnul întrebării destul de multe din concluziile sale grăbite, insuficient verificate.

  Noi putem fi oricând taxaţi cu titulatura de "diletanţi"; dar, Gr. Tocilescu rămâne mereu acelaşi "mare" savant, deşi se pare că adeseori procedase aproape similar lui Heinrich Schliemann, arheologul diletant, acela care întocmise celebrul Tezaur al lui Priam adunând piesă cu piesă din vreo... 30-40 de locuri diferite!

 Adolf Furtwangler (1853-1907), marele arheolog german, specializat atât în isto-ria Greciei antice cât şi în istoria artei, intervine imediat ce apăruse la Viena volumul lui Gr. Tocilescu privind Monumentul de la Adamklissi. El contestă afirmaţiile că mo-numentul ar aparţine epocii lui Traian (v. Adamklissi noch einmal). Ba, dimpotrivă, îl atribuie în mod cert primei epoci a imperiului, în perioada lui August şi deci a expe-diţiei lui Crassus în Tracia împotriva bastarnilor. El susţine că barbarii de pe monu-ment sunt bastarnii bătuţi de Crassus; văzându-i germanici -, dealtfel ca şi Petersen.

  El mai afirmă că stilul monumentului denotă anul în care a fost ridicat. Ctitoria  acestuia fiind cu siguranţă cu mult anterioară epocii lui Traian. Şi, trebuie să recu-noaştem în mod deschis că Furtwangler era... pe problemă !

  Corrado Cichorius. Curios apare însă faptul că un acelaşi stil general al monu-mentului, care lui Adolf Furtwangler i se păruse că ar indica epoca lui August, i-a apărut ulterior acestui savant - nu mai puţin împortnat şi interesat de chestiunile antice -, ca fiind edificat cu siguranţă într-o epocă ulterioară, decadentă...

  Alma Borelli, o apreciată cercetătoare de la "Reale Universita Torino" şi-a făcut cunoscute părerile sale încă din perioada interbelică, pe vremea în care monumentul de la Adamclisi încă mai reprezenta doar o oarece movilă rotundă – e drept că destul de impunătoare, având diametrul de aproape 30 de metri şi înălţimea de circa 12 metri (v.) –, formată din mici bucăţi de calcar numulitic (provenind de la Azarlâcul dobro-gean, n.n.); un conglomerat devenit foarte dur, fiind sudat  cu un mortar special. 

  Cercetătoarea îşi începe studiul, publicat la Bucureşti în Buletinul Muzeului Mili-tar Naţional, nr. 5-6 din anii 1939/40, afirmând că respectivul monument "a fost obiectul unei aprige şi înfocate polemici între savanţii istorici" dar, în urma cercetărilor lui Gr. Tocilescu, în el "trebuie să se recunoască un trofeu de victorie, ridicat în jurul anilor 108-109 de către învingătorul Daciei, împăratul Traian". În general argumentaţia ei este şubredă şi uneori imperativă, rezumându-se la acel: Trebuie să se recunoască (!?). Mă rog, vorba aia: Dacă-i ordin, cu plăcere !

  Dar, în lucrarea ei, Alma Borelli mai face şi o interesantă trecere în revistă a oamenilor de ştiinţă care, încă de pe atunci, se declaraseră în dezacord cu Grigore Tocilescu: În cazul monumentului de la Adam Klissi a revenit unui român, Teohari Antonescu, sarcina să demonstreze că ipoteza lui Cichorius nu rezistă... Datorită lui Antonescu care, printr-o reconstituire organică de reliefuri, a făcut din trofeul de la Adam Klissi un frate mai mic al Columnei lui Traian, orice dubiu relativ la acceptarea teoriei lui Tocilescu părea lipsit de miez; originea traiană se impunea ca singura acceptabilă. Aşa, susţinea ea, s-a închis lunga şi amara polemică în jurul monumentului... Iată însă că în epoca cea mai recentă, continuă tot Alma Borelli, se vorbeşte din nou de Adam Klissi; problema ridicând-o din uitare un alt savant italian, primul dintre italienii care şi-au întors faţa către acest monument: Silvio Ferri. El s-a exprimat cu hotărâre contra originii traiane a trofeului... însă, încheie ea, nu spune cu precizie numele împăratului care ar fi ridicat trofeul şi nici cărui eveniment istoric i se datoreşte originea sa".

  Alma Borelli mai face şi câteva aprecieri generale interesante (şi interesate), prin preluarea unor idei asupra artei utilizate la detalierile bazoreliefurilor, anume: sculpturile barbare introduc prin urâţenii şi imperfecţiuni numai aspecte greşite, profile de corpuri dizgraţioase, mişcări neîndemânatice -, discordante în armonia construcţiei... drept care, mie îmi place să cred că Apolodor din Damasc (iarăşi !) ar fi făcut schiţa reliefurilor trofeului.

  Aferim...

Reconstituirea

monumentului triumfal

  Încă de la 20 mai 1882, moment în care istoricul-arheolog Grigore Tocilescu a trecut la degajarea Monumentului Triumfal, s-a instaurat din partea arheologilor şi a istoricilor români o mare şi febrilă grijă pentru recuperarea şi restaurarea respectivei construcţii. Însuşi marele patriot şi om politic Mihail Kogălniceanu s-a făcut ecou al entuziastei opinii publice, generată de Grigore Tocilescu, şi, în urma dezbaterilor de la Academia Română din 17 martie 1887 privitor la chestiunea refacerii monumentului triumfal, a propus Parlamentului  reconstruirea în Capitala ţării, dimpreună cu o co-pie a Columnei lui Traian, aflată la Roma. Sumele respective au şi fost alocate, prin ele realizându-se atât transportul monumentului de la Adamclisi la Bucureşti, cât şi obţinerea copiei Columnei, lucrare ce abia după mulţi ani a fost recuperată din Italia şi azi se află expusă la Muzeul de Istorie din Palatul Vechii Poşte. Realizări de prestigiu.

  Transportul pieselor s-a făcut pe un traseu destul de complicat: Adamclisi – Rasova (rutier, pe care speciale sau sănii trase de boi), Rasova – Giurgiu (pe Dunăre, în ambarcaţiuni speciale: barje), Giurgiu – Bucureşti (pe noua cale ferată). Metopa 15 cade la Rasova în Dunăre, dar este ulterior recuperată. De întreg transportul respectiv s-a ocupat în mod direct însuşi Gr. Tocilescu -, care l-a şi supervizat.

  Metopele de la Adamclisi au fost şi au stat expuse iniţial la Bucureşti în grădinile laterale ale Universităţii, pentru ca apoi să fie mutate în Parcul Carol I, pe o terasă intermediară din faţa fostului Muzeu de Istorie a Neamului -, ulterior distrus prin incendiu. Desigur că forurile cărora le incumbau dezideratul reconstruirii măreţului monument într-o piaţă centrală erau, fireşte, tot la Bucureşti; dar, motorul acţiunii se afla acum în Dobrogea, la Constanţa -, prin mişcarea de cercetare şi valorificare a vestigiilor arheologice, condusă de către marele animator Vasile Canarache. Acesta a iniţiat mai multe reuniuni (atât la Bucureşti, cât şi la Constanţa) pentru găsirea unor soluţii şi elaborarea unui proiect de reconstrucţie asumat în comun de istoricii, arheologii, arhitecţii. inginerii şi cercetătorii de oarece notorietate ai timpului. Ceea ce era destul de greu. Totul devenise circumstanţial, iar poporul român nu mai avea acum nici sorginte latină şi nici tracă; peste noapte deveniserăm slavi, prin teoriile atât de stupide ale unor Mihail Roller şi Iorgu Iordan. Între timp, prinsese contur ideea de a reconstrui monumentul integral în spatele actualului Muzeu al Ţăranului Român, fie şi măcar pentru obţinerea unei oarece siguranţe a preţioaselor pietre figurative, cărora nu li se asigura o conservare corespunzătoare în Parcul Carol I -, devenit între timp... Parcul Libertăţii. Chiar din acei ani nu se mai contura problema găsirii unei soluţii unanim acceptate, ci doar obţinerea unei imagini de ansamblu cât mai veridice(?!).

  Acum, iniţiaţii cunoşteau bine noua direcţie în problema reconstruirilor de com-plexe arheologice chiar în mediul lor istoric -, in situ şi nu în alte localităţi. Astfel că podoabele Monumentului Triumfal s-au întors la Adamclisi. Ce urma să fie făcut ?

  Pe data de 29 mai 1960, sub directoratul lui Vasile Canarache (1957-1969) s-a ţi-nut la Constanţa o amplă consfătuire care s-a focalizat pe trei direcţii principale:

- Părăsirea variantelor minore (printre ele şi aceea a originii trace a monumentului);

- Susţinerea variantei majore, cu o reconstituire istorică, originală, a monumentului;

- Ca variantă de rezervă, minoră, aşa-zisa "variantă B", se prevedea: Păstrarea şi restaurarea elementelor originale într-un muzeu anume construit şi restaurarea monumentului de la Adamclisi în liniile lui arhitecturale şi decorative prin copii executate în piatră, după originale, iar cele lipsă urmând să fie completate.

  Reamintim că în acel an, 1960, s-a făcut nu numai greşeala părăsirii totale a vari-antelor aşa-zis "minore" (care au rămas, de atunci, neanalizate, n.n.), ci şi adoptarea acelei variante numită a "reconstituirii istorice"; ceea ce a marcat vizibil toate atitudi-nile şi căutările ulterioare timp de alţi 13 ani, până către 1973, când în fine s-a adoptat varianta de rezervă -, iniţial susţinută, spre cinstea lor, doar de prof. Radu Vulpe, arh. Virgil Bilciurescu şi arh. Richard Bordenache.

  Nu putem trece mai departe fără a menţiona greşelile făcute la restaurare, chiar dacă prin soluţia adoptată, autoportantă, se pot face ulterior modificările reclamate:

1)  Sentimentul autenticităţii este iluzoriu, atâta timp cât gruparea pieselor a fost realizată într-un mod ipotetic şi arbitrar din cauza marelui număr de pietre lipsă, precum şi a carenţelor ivite la corelarea (suita) lor;

2)  A rămas neprecizat nu numai numărul pieselor, succesiunea lor din friză şi cornişă, ci şi numărul şirurilor şi al rândurilor de solzi de pe acoperişul tronconic, precum şi proporţiile acestora;

3)  Elementele stereotipe, decorative, aflate pe tamburul principal, se pare că nu au fost amplasate în poziţia lor originală -, iar asta s-a făcut nu doar într-un mod aleatoriu, ci şi din anumite interese de estetică generală;

4)  Chiar şi numărul treptelor de acces la tambur, care în mod cert a fost de 7, cifră pentru care există surse, s-a stabilit la 9 -, tot din alte anumite interese; de astă dată de arhitectură... peisagistică (?!);

5)  Reconstituirea s-a făcut în ideea unor ipotetice erori deductive - dar inerente şi tolerabile -, numai ca opera astfel restaurată să poată fi judecată doar în ansamblu.

 

  Deci, restaurarea de la Adamclisi nu poate folosi studiului, ci ea serveşte numai ca o pură impresie de ansamblu (sau... turistică, n.n.) prin redarea doar a liniilor, ca şi al aspectului monumental general. Reamintim pe autorii girului dat de principalele personalităţi ale timpului pentru restaurările începute în anul 1973: acad. Constantin C. Giurescu, acad. Emil Condurachi, prof. D. M. Pippidi, prof. univ. Radu Vulpe, conf. univ. Hadrian Daicoviciu, arh. Vasile Drăguţ, arh. V. Bilciurescu, directorul muzeului local, Constanţa dr Adrian V. Rădulescu ş.a.

  Lucrările de restaurare s-au încheiat prin anul 1976 -, deşi inaugurarea s-a făcut încă din 1975, pe considerente de imagine politică.

  Reamintim că în monument au fost înglobate doar 50 dintre aşa-zisele metope - cu una în plus faţă din cât identificase Grigore Tocilescu -, din totalul celor 54 probabile.

Monumentul Triumfal,

 posibilă operă a geto-dacilor

  Când a fost construirit monumentului triumfal de la Adamclisi, care o fi fost evenimentul comemorat prin el şi cine să-l fi proiectat ?

  Am văzut că privitor la paternitatea sa, apar mereu aceste trei mari semne de între-bare, puse în mod repetat -, dar rămase totdeauna neelucidate. Atribuirile făcute sunt situate pe o mare plajă a unor pure fabulaţii -, indiferent de titulatura mai mult sau mai puţin impresionantă a celor care au încercat să lămurească taina celei mai grandioase construcţii, cu dedicaţie, din întreg spaţiul nostru carpato-danubiano-pontic.

  Aceasta, însă, neînsemnând că sistemul ipotezelor de lucru nu ar putea face parte integrală dintr-un sistem de cercetare ştiinţifică; ci, doar că susţinerea ipotezelor ar trebui să fie făcută mult mai temperat -, cu anumite precizări impuse de rigoarea unei minime îndatoriri profesionale.

  De aceea, consider că nimeni nu poate fi îndreptăţit să considere ca fiind certă paternitatea traiană a monumentului fără a face - ab iniţio - precizarea prin vocabula probabil. Iar asta, deoarece e posibil ca lucrurile să stea pur şi simplu... altcumva ! Monumentul Triumfal poate oricând să fie atribuit regelui geto-dac Burebista, împăraţilor romani Augustus, Domiţian, Traian, sau Constantin cel Mare, ca şi lui Valens, ca şi perşilor, odrizilor ori chiar... turcomanilor! Dealtfel, aşa cum timid s-a mai şi susţinut uneori.

  Noi, încercând să facem o analiză fără păreri preconcepute, considerăm că Monu-mentul Triumfal de la Adamclisi ar putea fi legat chiar şi de o posibilă sorginte autoh-tonă. Faţă de funcţionarii în istorie, avem cel puţin avantajul că nu riscăm să ne pierdem preţiosul scaun de la catredă -, numai pentru simplul motiv că am fi abordat probleme care odată stabilite într-un mod arbitrar au devenit tabu; astfel că, în cel mai rău caz, riscăm să pierdem doar - aşa cum se mai spune -, caii de la bicicletă...

  Motivaţii pertinente pentru ridicarea unui monument triumfal au existat permanent în toate acele tulburi vremuri barbare; deci, din vremea aşa-zişilor "Oameni cu barbă". Să le amintim doar pe câteva dintre ele:

-  Din anul 72 î.H. este semnalat un atac masiv al geto-dacilor spre părţile din sud-estul Dunării, precum şi acţiunea lui Varro Lucullus de pedepsire a năvălitorilor;

-  Unul dintre cei patru urmaşi ai marelui Buerebista, anume regele Dicomes, trece la rândul său Dunărea dinspre sudul Moldovei în Dobrogea şi - în tovărăşia bastar-nilor porniţi într-o migraţie generalizată -, atacă Moesia. Îi bat şi îi supun împre-ună pe moesi (care erau din neamul geţilor, n.n.), apoi pe tribali şi la urmă pe dardani. Marea contralovitură romană nu întârzie, iar Cassius Dio aminteşte de expediţia de pedepsire din anul 29 î.H. a lui Marcus Licinius Crassus care a mers până la gurile Dunării -, aruncându-i înapoi peste fluviu;

-  Apoi, prin anii 10-12 î.H., geto-dacii trec din nou cu foarte mari forţe Dunărea şi pradă ţinuturile clientelare romane, ceea ce-l face pe Augustus să-l trimită pe ge-neralul Tiberius Claudius Nero (viitorul împărat, n.n.) pentru a-i respinge; ceea ce se şi întâmplă, restabilindu-se liniştea şi fiind sărbătorită cu mare fast victoria;

-  Prin anul 4 d.H. Sextus Aelius Catus respinge şi el alte mari incursiuni geto-dace, încheind permanentul conflict prin înrobirea unei importante mase "barbare" şi mutarea ei în "Tracia sud-dunăreană". Dar geto-sarmato-bastarnii continuă mereu masivele incursiuni în Dobrogea, considerată pe atunci de Ovidiu o ţară getică;

-  În anul 12 d.H., guvernatorul C. Poppaeus Sabinus, ca şi în anul 15 d.H. un alt guvernator, Pomponius Flaccus, resping cu greu atacurile de pradă, ca şi încercă-rile de stabilire a migratorilor germanici – bastarni şi sarmaţi – spre sud;

-  Mai amintim marele eveniment din iarna anilor 68/69 de la gurile Dunării, când sarmaţii roxolani, ajutaţi de geţi, năvălesc spre sud cu 9.000 de cathaphractari înzăuaţi, dar care, din cauza condiţiilor atmosferice neprielnice sunt masacraţi de Marcus Aponius Saturninus (v. Tacitus);

-  Cichorius admite şi el expediţia lui Cornelius Fuscus, terminată - se pare - tot la Adamclisi într-un mod catastrofal pentru romani prin uciderea comandantului;

-  Tettius Iulianus face în anul 89 acea expediţie despre care izvoarele istorice spun că Decebal ar fi aplicat celebra stratagemă a copacilor înbrăcaţi în luptători daci.

  De aici încolo întrăm pe problemele mai cunoscute din dragile noastre manuale de şcoală. Este clar că pe înaltul platou de la Adamclisi, ca şi în zona dominată de marele drum dobrogen nord-sudic s-au dat foarte multe dintre marile bătălii ale antichităţii. Timp de o jumătate de mileniu, problema geto-dacă a rămas insolubilă pentru imperi-ile din preajmă (persan, macedonean şi roman), astfel că respectivul monument tri-umfal ar fi putut fi ridicat oricând şi de către oricine în această mare şi lungă perioadă.

  Considerăm ca pe o pură fabulaţie susţinerea că monumentul ar fi fost ridicat cu certitudine imediat după unul dintre cele două războaie daco-romane. Cât priveşte inepţia aşa-zisului: atac fulgerător, înaintând din Moldova şi Dobrogea până la trecătorile Munţilor Balcani, în spatele frontului roman, ceea ce l-ar fi izolat pe Traian peste Dunăre şi astfel l-ar fi făcut să-şi concentreze atenţia spre respectivul front sudic - întocmai cum istoricii noştri de azi susţin că ar fi desluşit-o din ilustraţi-ile Columnei de la Roma, coroborate cu însemnările de pe mausoleul roman din apro-piere de Adamclisi -, ea apare doar ca simplă elucubraţie datorată atribuirii unor tac-tici militare actuale aplicate la evenimente care au avut loc în urmă cu două milenii;

  Mult mai bine se leagă Monumentul Triumfal de acea mare încleştare militară care s-a desfăşurat în zona dominantă a stepei dobrogene, după cum o afirma geogra-ful şi istoricul Strabon: Buerebista, getul, a întemeiat o mare putere, a supus pe toţi vecinii săi [...] pe taurisci i-a şters de pe faţa pământului şi a supus toate cetăţile din Scytia Minor;

  Studiind la modul general monumentul de la Adamclisi, apar unele probleme des-tul de curioase, care ridică probleme ce ar putea conduce la aflarea paternităţii sale:

-  În primul rând este interesant faptul că stilul arhitecturii monumentului este pur dacic: folosirea cercului ca formă a perfecţiunii arhitectonicii divinatorii apare adoptată din cultul Soarelui, unde diametrul este egal şi cu înălţimea; construcţia zidurilor e similară construcţiei utilizate la cetăţile din zona Grădiştea Muncelului; sculptura este tratată decorativ -, dar şi monumental în acelaşi timp;

-  În al doilea rând se observă o folosire frecventă a simbolurilor artei geto-dacilor: o multitudine a personajelor localnice cu înfăţişarea şi atitudinile specifice lor, a redării veşmintelor, armelor, animalelor (v. turma de oi din metopa 8); prezenţa frecventă a capului de lup, simbolizând celebrul steag geto-dac; pătratul înscris cercului ca un element astronomic specific; stilizarea viţei de vie; cunoscutul şnur răsucit utilizat la noi până astăzi; utilizarea frecventă a spiralei; ca şi ocuparea frizelor superioare cu acei aşa-numiţi Daos, zeităţi ale arborilor şi pădurilor (întocmai dispunerii ulterioare folosite şi la Voroneţ, cu Serafimii, Heruvimii şi Îngerii aşezaţi – ierarhic – pe cornişă) -, dar, mai ales, redarea Arborelui Vieţii ca principal simbol al nemuririi. Ce treabă puteau să aibă romanii cu toate astea ?

-  În partea superioară a monumentului e posibil să fi fost înfăţişat zeul războiului la geto-daci, iar nicidecum simulacrul unui trofeu roman. Asta s-ar deduce şi din existenţa reprezentării Călăreţului Trac pe tunica respectivului zeu. Dealtminteri şi la refacerea metopelor distruse s-au forţat - prin acei ani '70 - reconstituirile în presupusa idee a apartenenţei la romanitate a monumentului, adoptându-se repre-zentări de un vădit tip romanic la hainele şi armele ce lipseau personajelor care aparţinuseră într-un mod vădit lumii "barbare";

-  Această cronică de război – aşa cum o numeşte Tocilescu, dar se şi vede – poartă pe lângă: Scenele sălbatice reprezentate pe bazoreliefuri şi acele teribile capete de Meduze care decorau monumentul... Or, pe scuturile romane nu prea exista obişnuinţa să se redea capete de meduză -, familiare mai mult populaţiilor sar-matice şi geto-dace din Moldova. Curios, dar Nicolae Densuşianu semnalează în "Dacia preisorică" următoarele: Meduza, sau Mătuşa, era în vechile legende române o figură cu totul sinistră. Ea era o fată sălbatică ce locuia prin câmpiile Nistrului, la marginea mărilor -, când cineva o vedea, fiori de moarte îl cuprindeau. Reiese, din nou, fie că (poate) învinşii, fie că (poate) învingătorii veneau din aceleaşi spaţii sud- moldoveneşti de până la Nistru;

-  Cu toate influenţele de natură geto-dacă per ansamblu, cronica metopelor de la Adamclisi ne redă doar în patru locuri reprezentarea explicită a unor locuitori geto-daci -, iar dintre aceştia, printre luptători apare un singur geto-dac, abia în metopa 17, unde soldatul respectiv ia apărarea unui bastarn rănit în luptă. Reţineţi: unul singur ! Asta, la un monument închinat - o spun istoricii - învingerii acestora.

-  Ar mai merita relevat faptul că toţi barbarii învinşi care au fost redaţi pe monu-mentul de la Adamclisi pot fi cu uşurinţă împărţiţi în trei mari categorii -, anume observând că luptătorii reproduşi pe metope se împart la rându-le în două grupe evidente, astfel: 1)celto-germanici, acţionând cu bustul gol şi având părul prins într-un smoc pe dreapta frunţii şi 2)bastarni; ambele aceste două grupe luptând cu spade foarte mari, ades curbate şi ţinute cu ambele mâini, deci fără scuturi -, în timp ce pe creneluri apar numai prizonieri legaţi în lanţuri, ei părând să se consti-tuie într-un grup complet aparte, anume 3)sarmatici sau/şi "daco-sciţi", ei nefiind redaţi absolut niciodată pe metope. Într-o traducere a încifrărilor pe care noi le atribuim ctitorului monumentului, ar rezulta în mod vădit că acel realizator ar fi dorit să ne transmită faptul că acest de al treilea grup, foarte mare (există 25 de reprezentări), în care sunt implicaţi geto-dacii care nu luaseră parte directă la război, au trebuit totuşi să suporte catastrofa pierderii neatârnării lor;

-  Apare greu de admis că Gr. Tocilescu ar avea dreptate atunci când în comandantul  armatei victorioase îl presupunea pe împăratul Traian, atâta timp cât în metopa 6 respectivul personaj este redat cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Or, stângă-ciile pietrarilor nu pot în nici un caz include şi acele practici imuabile ale timpului care cereau o exagerare a personajului cu certitudine principal (v. mai jos);

-  Din interiorul monumentului izvora, sau curgea, o apă simbolizând Apa Vieţii, un artefact atât de drag geto-dacilor încât a intrat şi în basmele românilor, întocmai celebrului monument megalitic Baba Dochia din Ceahlăul încărcat de legendele amintite de Dimitrie Cantemir. Or, este atestat faptul că în secolul al XIX-lea, muşirul Sayd Paşa din Silistra, vizitând cu cei patru ofiţeri prusaci ruinele de la Adamclisi a mai văzut încă izvorul, ca şi unele înscrisuri "cuneiforme" pe câteva dintre metope. Aceeaşi observaţie a făcut-o şi cercetătorul Mihail Şuţu în "Revue Arheologique" din anul 1881 (Paris, Nouvelle Serie, pag. 286). Acea scriere "cuneiformă" este – azi o ştim prea bine! – vechea noastră scriere arhaică;

-  Detaliile îmbrăcăminţii, armele, arborii, mişcarea şi încleştarea luptei, precum şi atitudinea prizonierilor reflectă o concepţie artistică proprie epocii şi artiştilor, meşteri localnici, care pare să fi lucrat monumentul. Întocmai ca şi metopele ce, însă, oglindesc în succesiune narativă o naivitate plină de expresie, de verosimil.

  Mai există şi alte argumente în sprijinul apartenenţei Monumentului Triumfal de la Adamclisi la spiritualitatea geto-dacă; dar, pe de o parte nu vreau să vă încarc memoria cu prea multe detalii, iar pe de alta voi rezerva toate acele susţineri unei ediţii de tipar. Ceea ce subliniez în prezentul excurs, a mai fost susţinut şi în perioada totalitarist - atât de mine cât şi de sculptorul Constantin Iordache - încă de pe acea vreme când, împreună, făceam parte din fostul cerc de istorie veche Deceneu.

  Consider că nu mai e necesar să reafirm că m-am restrâns să pun aici doar problema paternităţii monumentului de la Adamclisi, fără a discuta restul ruinelor ce atestă documentar luptele ce au fost purtate, cu adevărat, de legionarii lui Traian pe aceste meleaguri.

 Mereu-mereu, incertitudinile

ne vor da bătăi de cap

  Studiind problema paternităţii Monumentului Triumfal de la Adamclisi, cu certitu-dine vei căpăta senzaţia că acel ctitor al reprezentărilor va fi încercat într-un mod vă-dit să ne transmită ceva, niscai mesaje -, dar noi, fie că azi nu suntem încă pregătiţi să o "citim", să o înţelegem, fie că nici nu putem găsit respectiva cheie a "scriiturii" sale.

  Situaţia ca atare, este susţinută atât prin ambiguitatea modului de realizare, dar şi de interpretare a reprezentărilor respective. Ba unii clamează că ilustrările sunt redate barbar, naiv -, fapt căruia i s-ar datora în primele arătări (metopa 27, n.n.) reprezentarea comandantului (a "împăratului", cum tot susţine Tocilescu) cu mult mai mic faţă de însoţitorul său. Ba alţii susţin că realizatorii monumentului ştiau la perfecţiune care erau regulile timpului în ceea ce priveşte raporturile învingătorilor cu învinşii -, fapt pentru care nici unul dintre învingători – fie ei romani, sau cathaphractari – nu apare pe monument ca mort, rănit, sau că ar abandona lupta. Dar, dacă am admite că ne aflăm în faţa unor posibile încifrări prin care ni se sugerează, de exemplu, că acel comandant nu avea iniţial nici o şansă de succes şi că apoi, victorios fiind, apare abia spre finalul metopelor redat la modul exagerat faţă de mediu ?

  Şi cum ne explică "specialiştii", acele reprezentări total nespecifice romanilor, ca:

- Platoşa de tip grecesc a comandantului (v. metopele 10, 32 ş.a.);

- Utilizarea curentă la "romani" a brăţărilor-apărători pe care romanii nu le cunoşteau;

- Folosirea acelor lăncii de tip pilum (v. Vasile Pârvan), şi ele necunoscute romanilor;

- Utilizarea pe scuturi "romane" a acelor capete de meduză de factură geto-sarmatică;

- Folosirea decoraţiunilor geto-dace din funii împletite, formând spirale alternative;

- Brâul "romanilor", cu decoraţii din ornamente continui de vrejuri încolăcite având la mijloc cunoscutele capete de lup (diferite, n.n.) la fiecare întorsătură a vrejului.

  Realitatea este că în acest caz, de la Adamclisi, ne aflăm parcă pe nisipuri mişcă-toare -, orice fiind posibil. Iar asta şi prin faptul că săpăturile arheologice nu s-au făcut cu destulă acribie profesională de către un arheolog specializat. Este aproape impo-sibil de admis că la cercetarea unui monument având diametrul propriu de 27 metri şi o înălţime de 18 metri să nu se poată găsi absolut nici un material ajutător -, revelator cercetărilor. Se pare că Grigore Tocilescu - între două vizite la Casa Regală ori Academie, sau între două luări de cuvânt la Ateneul Român -, a cam scăpat problema săpăturilor din mână, iar rezultatul nu este prea depărtat de acela pe care l-a avut şi cu Brazda lui Novac: adică, s-a rezumat în a ne servi doar simple păreri personale, banale generalităţi. Pe de altă parte, grija sa de a ne releva - în orice condiţii - doar argumen-taţia pro cauza, a devenit acum, când nimic nu se mai poate face, absolut descura-jantă pentru a mai încerca ridicarea unor alte eşafodaje. Astăzi, când acea furie a latinităţii – care se instalase la cumpăna secolelor XIX cu XX –, nu ne mai poate aburi chiar într-atât încât să ajungem la mistificarea unor evidente rezultate ştiinţifice, poate că ar fi timpul să revedem ceva mai atent problema atribuirii paternităţii acesteui grandios Monument Triumfal -, recântărind şi, eventual, revenind asupra ostentativei atribuiri făcute împăratului Traian, întocmai unui necesar pandantiv adăugat la actul de naştere a poporului român exact în acel an 106 (!?). Pe de o parte poporul nostru este cu mult mai vechi decât epoca traiană, iar pe de alta, aşa cum o afirma şi Bogdan Petriceicu Hasdeu: Apartanenţa noastră la ginta latină este un act istoric atât de evident, atât de bine stabilit pe baze ştiinţifice, încât nu are nevoie de a mai fi proptit prin tot felul de exageraţiuni sentimentale, ca şi când ar fi în pericol de risipă...

  Noi suntem latini. Ba, am zice, "din cei bătrâni", aşa că ne putem permite oricând să respingem cu seninătate forţarea orcăror argumentaţii de latinitate făcute pro cauza.

 

Silviu N. Dragomir

 

Referat ţinut la cercul de istorie veche

"Getica" din Universitatea Bucureşti

Noiembrie 2004

Ca încheiere:

  Din tot şirul respectivelor probleme rămase neelucidate, cu privire la misterul paternităţii marelui monument dobrogean de la Adamclisi, pentru mine nu se constituie într-o reală enigmă faptul în sine -, anume că impresionanta capodoperă nu ar aparţine de cultura strămoşilor noştri (amintiţi-vă, rogu-vă, celebra aserţiune: Nu există artă în afara culturii) -, iar asta prin simplul fapt că măreţul monument persistă de mii de ani într-un perimetru propriu, al strămoşilor şi că, deci, este cu siguranţă numai al acestui spaţiu atât prin realizare, cât şi prin amplasament.

*

  În ceea ce priveşte poveştile cu privire la paternitatea străină a sa, ca şi cele privitoare la soldaţii romani puşi să sculpteze scene de luptă şi să fasoneze piatra necesară monumentului (?!), ei bine, toate asemenea găselniţe se impun a fi declarate din capul locului ca fiind total suspicioase.

*  

  Deocamdată rămâne sigur doar faptul că asupra paternităţii lucrării nici una dintre teorii nu are până acum suficiente motivaţii pentru o certă atribuire; iar în ceea ce-i priveşte pe executanţi, dacă cineva i-ar exclude pe localnici, ar deveni ca sigură concluzia că avem de-a face doar cu simple fabulaţii.

*

 Singura foarte mare enigmă care va rămâne cu adevărat certă şi pe viitor – domi-nând toate ştiinţele noastre precum unui imens semn de întrebare –, se referă la moti-vaţia pentru care noi românii rămânem tributari acelei blestemate teorii care spune că pentru problemele care se constituie în incertitudini suntem obligaţi să încercăm să atribuim unor cu totul altor populaţii paternitatea respectivelor probleme şi numai atunci când nu putem atribui absolut nimănui respectiva sorginte, aceasta să fie – şi, doar la nevoie – recunoscută ca autohtonă.

*

Pentru discuţii se va aborda cazul similar al teoriei lingvistice a "substratului",

teorie lansată de către fiul grădinarului bulgar tecucean Iorgu Iordan,

ca şi în arheologie cazul foarte mult disputatei lupoaice etrusce,

foarte curios devenită pentru romani "Lupoaica Capitolină"

 

Nota Bene:

  De curând, purtând de asemenea amprenta vechiului cerc de studii Deceneu, am primit, prin bunăvoinţă, o interesantă contribuţie a unui vechi membru de odinioară al acelui cerc, Virgiliu Oghină, din păcate astăzi decedat. Lucrarea, rămasă în manuscris, poartă numele "Adamclisi – Monumentul triumfal al regelui Burebista" –, ea fiind rămasă în grija unui nepot, Alexandru Răzvan Oghină. Redau câteva repere:

-  În mod just, Virgiliu Oghină observa că marea inscripţie atribuită de istoricul Grigore Tocilescu monumentului de la Adamclisi nu prea corespunde în nici un chip acestuia, deoarece a)Placa are o altă grosime, b)Ea dispune de cu totul alte finisări, c)Dimensiunile nu se încadrează în spaţiul atribuit, iar soluţia propusă nu corespunde din cauza scrisului gradual micşorat, ceea ce nu permite divizarea ei în două plăci dispuse una la nord şi o alta la sud. Justificarea că ar fi fost realizată ulterior ne apare ca un soi de "găselniţă" pur şi simplu copilărească.

-  Fin observator, Oghină constată neconcordanţa dintre anotimpul marilor bătălii din anul 101/102, duse de Traian în lunile decembrie-ianuarie-februarie, în timp ce pe monument apar luptători semi-goi, desculţi sau cu sandale, iar vegetaţia corespunde lunilor iulie-august (v. ghinda).

-  Există mari neconcordanţe în ceea ce priveşte sistemul de alianţe utilizat în luptele lui Traian cu Decebal, anume în reprezentările antagonice de pe trofeu şi columnă.

-  Virgiliu Oghină, întocmai sculptorului Constantin Iordache, susţine în mod documentat, teza că pe monument trona o statuie şi nicidecul un trofeu de luptă. 

-  În final, regretatul Virgiliu Oghină se întreaba asupra motivaţiei pentru care, în toate luptele sale cu dacii, Traian ar fi ridicat un asemenea grandios monument nu memorabilei acţiuni principale din Munţii Orăştiei, ci unor lupte purtate în subsi-diar prin Dobrogea. Acţiune cu totul nespecifică romanilor care nu prea opuneau proaspeţilor colonizaţi monumente care să le zgândăre acestora onoarea...

-  În schimb, atât Const. Iordache, cât şi Virgiliu Oghină merg, ambii, pe teza că doar marele rege geto-dac Burebista ar fi avut posibilitatea de a ridica un asemenea grandios monument.

Ceea ce, din păcate, trebuie şi demonstrat !

*

Greutatea unei concluzii în respectiva problemă survine prin aceea că respectiva cheie a descifrărilor cerute de Monumentul Triumfal de la Adamclisi nu poate fi căpătată prin simple referiri istorice sau făcând simple comparaţii cu alte monumente asemănătoare -, deoarece ele nu există.

Avem de-a face cu un unicat care nu poate fi analizat decât prin el însuşi. Iar, cum volumul de lucru pentru asemenea elucidări este enorm, doar studiul comparativ

- asistat de calculator - ar putea rezolva spinoasa problemă...

*

Referate ţinute de acelaşi autor la cercul de studii Getica:

1) Misterul înmormântării lui Ştefan cel Mare;

2) Crucea cu semilună;

3) Iliada citită ca sursă a protoistoriei poporului nostru;

4) Problema paternităţii privind Monumentul de la Adamclisi.